Capitolul 25. Pofta de joacă

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 25. Pofta de joacă

SB: Povesteşte-mi ceva despre pofta de joacă. Spune-mi despre bătăile cu baloane de apă.

MJ: Bătăile cu baloane de apă?

SB: Da, la Neverland.

MJ: Cred că cea mai bună cale de a sparge gheaţa cu cineva pe care nu îl cunoşti, este jocul. Te apropii mai repede prin joc, decât în orice alt fel. Să dai mâna şi să ai o cinversaţie obişnuită nu e la fel de uşor ca atunci când te joci. Eu cred că e cea mai bună cale şi cred că printr-o bătaie cu baloanele de apă, printr-o joacă de-a prinselea sau plimbare cu bicicleta, prin râsete şi zâmbete, e mult mai uşor să faci cunoştinţă cu cineva. Iar oamenii îşi dau seama că eşti amuzant şi nepretenţios şi prima legătură cu ei o ai prin intermediul distracţiei. Eu ced că asta e important, nu-i aşa?

SB: Da. Dar vreau să descrii. Ai la Neverland un teren pentru bătaie cu baloanele de apă; şi vă organizaţi în două echipe. Când am stat la tine nu am avut parte de o astfel de bătaie, pentru că a plouat, îţi aminteşti?

MJ: Avem două echipe, echipa roşie şi echipa albastră, care se luptă. Avem baloane cu apă, avem tunuri cu bătaie lungă, praştii în care se pun baloanele cu apă; şi mai sunt butoanele de duş care trebuiesc lovite. Dacă echipa roşie reuşeşte să domine echipa albastră şi să lovească butonul ei de duş de trei ori... Iar duşul e o ţâşnitoare care stropeşte peste tot şi te face leoarcă de apă. Cel care loveşte acest buton de trei ori, câştigă. Cei care pierd, trebuie să intre în piscină îmbrăcaţi. E foarte distractiv.

SB: Aşadar, când ai musafiri la Neverland adesea spargi gheaţa cu ei printr-o bătaie cu baloanele de apă. Copii şi adulţi?

MJ: Şi adulţi, da.

SB: Şi cum reacţionează? Observi adesea oameni serioşi înmuindu-se dintr-odată?

MJ: O, le place. Înregistrăm totul şi, după ce ne schimbăm în haine uscate şi luăm cina, ne adunăm în sala de cinema şi privim filmul pe un ecran mare şi toată lumea râde şi ţipă şi îşi dau seama ce distractiv a fost. E un lucru minunat.

SB: Ai făcut vreodată asta cu producători muzicali mari?

MJ: Nu... Ba da, cu oameni de film, ca Stephen Spielberg şi Catherine Byrne...

SB: Dar copiii cu cancer?

MJ: Uneori.

SB: Mai povesteşte-mi. Să spunem că eşti în mijlocul unei şedinţe importante cu reprezentanţi scorţoşi de la Sony. Ai reuşit vreodată să spargi gheaţa la astfel de negocieri serioase, cu o atitudine copilăroasă? Ei sunt foarte rigizi, pentru ei totul se exprimă în cifre.

MJ: Nu înţelegi. Un lucru pe care nu îl ştii despre mine este cât sunt de nebun. Ori de câte ori mă aflu într-o astfel de adunare şi îi văd pe toţi înţepaţi, mă bufneşte râsul, şi nu mă pot opri din chicotit; apoi trebuie să mă scuz iar avocatul meu se încruntă la mine şi spune „Îmi pare rău. Aşa face el câteodată.” Apoi toată lumea începe să râdă şi atmosfera se relaxează. Sunt mult prea serioşi uneori iar mie îmi place ca oamenii să fie degajaţi. Aşa sunt eu, nu am ce să fac.

SB: Şi când faci asta, se sparge gheaţa? Oamenii sunt mai apropiaţi, negocierile sunt mai uşoare?

MJ: Da, aşa cred. Eu cred că, de fapt, toţi suntem la fel. Lucrurile pot fi cu adevărat amuzante şi noi putem să râdem cu toţii la aceleaşi lucruri. Serios, chiar suntem la fel.

SB: Râsul este cel mai rapid mod de a găsi ceva în comun?

MJ: Păi, butonul de râs e la toată lumea în acelaşi loc, nu? Chiar suntem la fel. Am avut multe ocazii să văd asta.

SB: Dar farsele pe care le faci? Îl mai ştii pe Michael Steinhardt de la zoo? A fost unul dintre cei mai buni finanţişti de pe Wall Street, dar era faimos pentru că le trântea câte o găleată de apă în cap, celor care erau prea serioşi, chiar şi la întâlnirile cele mai importante. Era un farsor legendar.

[Comentariu SB: Steinhardt, un prieten drag mie, este un filantrop evreu de renume mondial şi cofondator al fundaţiei Birthright Israel. Este un mare iubitor de animale şi deţine o grădină zoologică privată.]

MJ: Glumeşti? Asta îmi place cel mai mult pe lume, să fac farse. Ador să fac asta, dar mă tem că unii ar putea să se supere rău, deşi uneori nu-mi pasă. Am la mine grenade puturoase şi baloane cu apă. După fiecare videoclip, în ultima zi întregul platou miroase a ouă stricate şi e o nebunie totală, toată lumea ştie că eu am făcut asta şi e un semnal că lucrul s-a încheiat. Arunc bomba şi ies. Ador asta.

SB: Se întâmplă să vezi oameni foarte serioşi devenind copilăroşi sub ochii tăi, atunci când faci astfel de farse?

MJ: Da, şi discută despre asta şi despre cât de amuzant a fost. Chiar e amuzant.

SB: Mai ştii că vineri seara, la mine acasă, unul dintre oaspeţi era o femeie de patruzeci de ani, care este un mogul imobiliar de mare succes. Are peste o sută de angajaţi. Dar cu ce preţ? Nu e căsătorită, nu are copii. Spunea că nu are timp de întâlniri amoroase. Am întrebat-o: „Dar ce faci în serile de vineri?” „Păi – a spus ea – mi-e jenă să-ţi spun, de obicei sunt la birou până pe la miezul nopţii, inclusiv vinerea.” Prin urmare, ea a renunţat la viaţa ei personală pentru succesul în afaceri. Ce i-ai spune unei astfel de persoane?

MJ: Aş încerca să-i arăt unele dintre lucrurile minunate pe care le-a pierdut, i-aş spune să nu se mai ia atât de mult în serios şi să nu mai fie aşa dependent de muncă, cu toate că şi eu sunt dependent de muncă. Dar uneori trebuie să te opreşti şi să te distrezi. Timpul nostru pe planetă e limitat şi cred că familia adevărată, amintirile şi lucrurile făcute împreună cu copiii sunt cele mai de preţ. Am avut nişte perioade incredibil de frumoase. Când sunt trist, încep să reflectez la ele şi mi-e bine. Uneori, când mă pun în pat, noaptea şi sunt trist, fac asta. Îmi fixez in minte cel mai minunat gând, cea mai frumoasă experienţă şi simt în tot corpul o reacţie chimică, ce mă face să retrăiesc acea experienţă şi e grozav. Mă supăr tare atunci când vreun idiot, unul irecuperabil, scrie lucruri penibile, neadevărate şi nereale. Mă supăr foarte tare, dar nu vreau să mă supăr, pentru că îmi fac rău mie însumi. Şi atunci îmi imaginez că zbor cu vântul suflându-mi în faţă. Fac asta, când merg în Africa. Mă ridic sus de tot şi sunt tare fericit că zbor. Cred că e unul dintre cele mai grozave lucruri pe care le-am descoperit. E libertate. E fericire deplină. E curată beatitudine, e culmea distracţiei.

SB: Se întâmplă să închizi ochii şi să te vezi în faţa a sute de mii de fani care te adoră? Asta nu te ajută?

MJ: Iubesc măreţia acestui lucru, faptul că poţi să controlezi publicul şi toate astea, e un sentiment grozav. Dar nu e totuna cu sentimentul zborului. Când privesc de deasupra o panoramă sau un peisaj extraordinar de frumos, îmi vine să plâng, pur şi simplu. Spun „Mulţumesc”. Vezi cel mai frumos cer, unde norii au nuanţe de portocaliu şi purpuriu. Doamne, e atât de frumos, încât încep să mă rog. Şi fac o fotografie mentală, pentru că vreau să ţin minte imaginea respectivă.

SB: Cum te rogi, în astfel de momente?

MJ: „Doamne, e minunat. Îţi mulţumesc pentru că ai făcut Paradisul şi Pământul atât de frumoase. Poate alţi oameni nu recunosc şi nu apreciază, eu da. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc mult.” Asta spun. Au fost dăţi când spuneam cuiva: „Priveşte cerul acesta minunat.” Şi răspundea: „Mda, e drăguţ.” Mă gândeam: „Ceva e în neregulă cu mine. De ce eu văd şi alţii nu?” De ce eu apreciez iar alţii nu? Am fost la un muzeu în Paris şi îţi jur, bodyguarzii au trebuit să mă adune. M-am prăbuşit, plângând, iar doamna care ne era ghid a întrebat „Ce-a păţit?” Şi i s-a răspuns: „Este foarte mişcat de ceea ce a văzut.”

...