Capitolul 23. Relaţia lui Michael cu Ryan White şi cu alţi copii

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 23. Relaţia lui Michael cu Ryan White şi cu alţi copii

SB: Spuneam astăzi cuiva că atenţia pe care o acorzi tu copiilor bolnavi de cancer pare să fie foarte benefică pentru ei. Chiar am văzut asta. Tu eşti conştient, atunci când acorzi atenţie acelor copii, că îi poţi vindeca?

MJ: Îi iubesc. Îi iubesc.

SB: Mai e şi faptul că tu eşti foarte faimos şi dintr-odată canalizezi toată atenţia pe care de obicei o primeşti tu, către altcineva, şi e ca o rază de lumină. Nu neg că celebritatea poate să aibă un efect restaurativ, dar adeseori ea are un efect coroziv. Tu încerci să-ţi utilizezi celebritatea pentru a ajuta aceşti copii?

MJ: Îi iubesc foarte mult. Sunt şi ei copiii mei. Îmi amintesc când eram în Australia, într-un aşezământ pentru copii cu cancer şi am început să ofer jucării, iar un băiat de vreo unsprezece ani mi-a zis, când m-am apropiat de patul lui: „E uimitor cum, doar văzându-te, mă simt mult mai bine. Serios.” I-am răspuns: „Păi, asta e foarte drăguţ.” Aşa a spus şi nu am uitat niciodată. E uimitor şi asta ar trebui să facem cu toţii.

SB: Devotamentul tău pentru Gavin e impresionant. Am vorbit despre el într-o mulţime de forumuri. E unul dintre cele mai drăguţe lucruri pe care le-am văzut – faptul că ai încercat să-i ajuţi, pe el şi familia lui.

MJ: E special. Am vorbit cu Gavin aseară şi mi-a spus: „Michael, tu nu ştii cum doare, mă doare rău.” A început să plângă la telefon şi spunea: „Ştiu că tu înţelegi cum e. Doare foarte rău.” L-am întrebat: „Câte mai ai?” A răspuns: „Poate patru. Dar doctorul a spus că s-ar putea să mai urmeze şi altele.” I-au căzut genele, sprâncenele, părul. Suntem tare norocoşi, nu-i aşa?

SB: Atunci când vorbeşti cu persoane ca Gevin, simţi că o parte din durerea lor dispare?

MJ: Absolut, pentru că de fiecare dată când vorbesc cu el are o stare de spirit mai bună. Aseară când am vorbit cu el mi-a spus „Am nevoie de tine. Când vii acasă?” I-am zis „Nu ştiu.” Mi-a spus „Am nevoie de tine, Michael.” Şi mi-a zis „tată”. I-am zis: „Ar trebui să-l întrebi pe tatăl tău dacă e de acord să-mi spui aşa.” A strigat „Tată, eşti de acord să-i spun ’tată’ lui Michael?” şi i s-a răspuns „Da, nu-i nicio problemă, cum vrei tu.” Copiii fac mereu aşa. Iar eu sunt fericit dacă asta îi face să se simtă bine.

SB: Te simţi ca un tată universal pentru copii, că ai abilitatea asta de a-i iubi şi a-i aprecia într-un fel în care alţii nu o fac?

MJ: Mereu am simţit aşa. Nu vreau ca părinţii să fie geloşi, pentru că mereu se întâmplă asta şi îi deranjează pe taţi, într-un fel ciudat. Nu la fel de mult ca pe mame. Eu le spun mereu taţilor: „Nu încerc să-ţi iau locul. Vreau doar să ajut şi vreau să fim prieteni.” Copiii sfârşesc prin a se îndrăgosti de personalitatea mea. Uneori mă bagă în bucluc, dar e datoria mea să ajut.

SB: Te-am întrebat ce ar putea părinţii să înveţe de la copii şi ai identificat câteva lucruri – pofta de distracţie, inocenţa, bucuria. Ce alte lucruri putem învăţa de la copii? De exemplu, când eşti în preajma lui Gavin, ce anume înveţi de la el? Pentru tine e doar un copil cu cancer, pe care îl ajuţi? Ce obţii tu din această experienţă? E vorba doar de milă, de compasiune pentru un copil care e la necaz? Ori simţi că acesta e scopul vieţii tale?

MJ: Simt efectiv în inima mea că asta trebuie să fac, şi mă simt iubit atunci când ofer iubire, şi ştiu că asta este ceea ce le trebuie. Am auzit medicii, inclusiv medicii lui, spunând că e un miracol faptul că se simte mai bine şi de aceea ştiu că magia iubirii e foarte importantă. I-a fost furată copilăria şi cred că pot să reflectez mult la asta, datorită trecutului meu. Când aveai zece ani nu te gândeai la paradis ori la felul în care vei muri, dar el se gândeşte la toate acestea. Ryan White era în sufrageria mea, stătea la masă şi îi spunea mamei lui: „Mamă, nu vreau să mă înmormântezi în costum şi cravată. Vreau să fiu în jeanşi şi în tricou.” M-am scuzat şi am ieşit. Am alergat în baie şi am plâns. Imaginează-ţi un băiat de doisprezece ani dându-i indicaţii mamei lui despre propria înmormântare. Cum să nu ţi se rupă inima?

SB: Faptul că că ai fost lipsit de copilărie iar acum încerci să o oferi ca un dar, tuturor acestor copii, te vindecă şi pe tine, la rândul tău?

MJ: Da, da. Pentru că asta e totul. E ceea ce mă ţine în viaţă. Ai văzut ce a scris Gavin în cartea de oaspeţi, despre pălăria lui? E o poveste drăguţă.

SB: Am spus povestea asta întregii lumi.

MJ: Îmi place să le ofer iubire şi mândria de a simţi că sunt îndrăgiţi şi că sunt speciali. El se ascundea şi îi era ruşine pentru că nu mai avea păr pe cap şi pentru că avea cancer. Toată lumea îl făcuse să se simtă ca un proscris, aşa era când a venit la mine şi am vrut să uite. E un copil atât de frumos, nu are nevoie de aşa ceva. I-am spus: „Arăţi ca un înger. Vocea ta e ca a unui înger. După mine, tu eşti un înger. De ce anume îţi este ruşine?”

SB: Simţi că eşti apreciat mai mult de copii decât de adulţi?

MJ: Da, sigur. Adulţii mă apreciază din punct de vedere artistic, ca şi cântăreţ, compozitor, dansator sau performer. Cum e? Cine e? E ciudat şi doarme într-o cameră de oxigen şi toate poveştile acelea nebuneşti, îngrozitoare, pe care le-au inventat şi care nu au nicio legătură cu mine.

SB: Copiii văd drept şi îţi răspund la iubire. Am văzut asta la Gavin.

MJ: Ei nu vor decât să se distreze, să iubească şi să fie iubiţi.

SB: Te-ai luptat ca să-ţi menţii această grijă pentru alţii? A fost vreun moment când ţi-ai spus „Nu-mi pasă de nimeni. Acum am chef de un masaj şi să stau în jacuzzi. Concertul s-a terminat, acum vreau să mă gândesc doar la mine”? Sau chiar şi atunci te gândeai la copii şi la ce ai mai putea face pentru ei?

MJ: Sincer, îi iubesc din inimă şi îmi pasă de ei mai mult decât de orice. De Gavin, mă ocup şi acum. Ieri a făcut chimioterapie, e slăbit şi nu se simte bine şi asta nu se poate să nu te sensibilizeze. Cred că semăn mult cu mama mea. Nu ştiu dacă ţine de genetică sau de mediul în care am crescut. De când o ştiu, nu se poate uita la ştiri fără şerveţele. Şi eu sunt la fel, plâng atunci când văd ştiri despre femeia care şi-a aruncat copiii în lac. Unul dintre ei s-a înecat, celălalt a spuravieţuit. Am fost la înmormântare, am plătit înmormântarea, şi nici măcar nu-i cunosc pe aceşti oameni. Îţi vine să te întrebi: de ce nu există mai multe persoane ca Maica Tereza? Sau ca Lady Diana?

SB: Ele sunt faimoase pentru bunătatea lor, dar tu eşti faimos şi eşti şi bun, e o mare diferenţă. Chiar şi Diana... ea a fost o femeie bună. Eu nu am cunoscut-o. Tu da. Avea multe calităţi şi a făcut mult bine. Cu toate acestea, iubea strălucirea. Dar tu iubeşti copiii. De ce?

MJ: Nu încerc să fac pe filosoful, dar eu chiar cred că sarcina mea este să îi ajut. Cred că asta e menirea mea. Nu-mi pasă dacă unii râd, nici nu mă interesează ce spun. Copiii nu sunt ascultaţi de societate şi cred că a venit vremea lor. De acum înainte, e timpul lor. Copiii au nevoie ca lumea să fie conştientă şi sunt aspecte care trebuiesc dezbătute, iar eu încerc să fac asta pentru ei. Şi, dacă eu pot să fiu acea lumină care să-i pună în valoare, atunci asta vreau să fac. Nu ştiu dacă Dumnezeu alege oamenii sau joacă şah cu ei, punându-i în anumite poziţii. Uneori aşa simt, că sunt plasat într-un spaţiu anume. Mă gândesc la toţi, de la Gandhi şi Martin Luther King, la mine şi la tine. Tu crezi că noi acţionăm de capul nostru mereu, ori că, din clipa în care ne naştem, Dumnezeu spune „Aha!” şi zâmbeşte puţin? Crezi că toate se întâmplă de la sine? Sau suntem programaţi dinainte să facem anumite lucruri?

SB: Eu cred că ambele variante confluează. Marii oameni se nasc cu potenţialul măreţiei. Dar ea trebuie, de obicei, să fie constrânsă să iasă la iveală, printr-o criză sau un eveniment extern. Există măreţie în oameni dar evenimentele exterioare i-au ajutat să o dezvolte. Măreţia este sinteza unui potenţial intern al oamenilor, combinat cu abilitatea lor de a înfrunta o mare provocare. Şi când nu ai răspunsul la întrebarea „de ce ţi-a dat Dumnezeu un aşa succes fenomenal”, începi să te veştejeşti sub povara faimei. Ai nevoie de ceva ca o oglindă, care să devieze toată atenţia şi toată lumina pe care le primeşti tu, către o cauză mai înaltă; altminteri, intensitatea lor te va dogori. O fetiţă pe care am cunoscut-o aseară are paisprezece ani şi e orfană. Mama i-a murit când avea şapte ani iar tatăl nu şi l-a cunoscut niciodată. Îşi doreşte mult să te întâlnească. I-am spus că o voi aduce săptămâna asta, pentru câteva minute, ca să te vadă.

MJ: Oh, cine are grijă de ea?

SB: Trăieşte cu bunica ei şi are un bunic, care a adus-o aseară să se joace. Bunicul încearcă să o scoată la joacă, de câte ori poate.

MJ: S-au distrat copiii împreună?

SB: Da, desigur. Şcoala fetiţei orfane e la câteva clădiri de hotelul tău. Poate o aduc şi îi dai voie să facă o fotografie cu tine.

SB: A fost un băiat de care erai apropiat, şi care a făcut SIDA de la o transfuzie de sânge.

MJ: Ryan White. Cel mai greu îmi e... Voi încerca să povestesc, dar nu înţeleg de ce mor copiii. Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că ar trebui să fie o fereastră, acolo unde să fie posibilă moartea, dar nu în fereastra asta de timp. Când un copil moare, sau când un copil e bolnav... eu pur şi simplu nu înţeleg. Dar l-am ascultat pe Ryan White, un copil de doisprezece ani, stând la masa mea din Neverland şi spunându-i mamei lui cum să îl îngroape. A spus „Mamă, când o să mor, să nu mă îngropi în costum şi cravată. Vreau să mă îmbraci în jeanşi OshKosh şi în tricou.” Am spus că trebuie să merg la baie, am alergat în baie şi am plâns până n-am mai putut. M-a durut să-l ascult pe acest băiat vorbindu-i mamei lui despre propria înmormântare. Părea că era pregătit pentru asta; iar când a murit, a fost înmormântat cu jeanşi OshKosh şi tricou şi un ceas pe care i-l dăruisem eu. Stăteam singur în încăperea în care era pe catafalc, şi mă simţeam atât de rău; aş fi vrut să-l îmbrăţişez şi să-l sărut, şi să-i spun că îl iubesc – lucruri pe care dealtfel le făcusem şi cât trăise. Am avuit grijă de el, a locuit la mine în casă. Şi apoi îl priveam zăcând fără viaţă... I-am vorbit şi i-am spus: „Ryan, ţi-am promis că voi face ceva pentru tine, la următorul album. Voi crea un cântec pentru tine. Îl voi cânta. Vreau ca lumea să ştie cine eşti tu.” Şi am făcut „Gone Too Soon”. Asta a fost pentru el.

SB: Crezi că a auzit când ai spus asta? Simţi că ai o legătură cu sufletele unora dintre cei pe care i-ai iubit şi care s-au stins? Te simţi apropiat de ei, încă?

MJ: Da, da.

SB: Deci, a trebuit să înduri moartea lui şi a altor oameni de care ai fost apropiat?

MJ: E foarte dureros. Un alt băiat a venit la mine, era alb ca neaua, efectiv, era alb ca o foaie de hârtie. Avea cancer şi mă iubea foarte mult, a intrat în dormitorul meu şi mi-a văzut jachetele, le-a probat şi era în extaz. Mi se spusese că nu va supravieţui. Că în orice clipă se aşteptau ca el să moară. I-am spus: „Uite, o să vin în oraşul tău.” Cred că era din Kansas City. „O să încep turneul în Kansas City peste trei luni. Vreau să vii la spectacol. Îţi voi da această jachetă.” A zis „Îmi dai mie jacheta asta?” I-am spus „Da. Dar vreau să o porţi la concert.” Încercam să-l motivez să reziste. I-am spus „Când vei veni la concert, vreau să te văd cu această jachetă şi cu mănuşa asta.”, şi i-am dat una dintre mănuşile mele cu cristale, iar eu nu dau niciodată din mănuşile astea. Era în al nouălea cer. Când am venit în oraş, el murise şi l-au inmormântat cu jacheta şi mănuşa. Avea zece ani. Dumnezeu ştie şi eu ştiu că a încercat din toate puterile să reziste.

SB: Simţi mânie faţă de Dumnezeu, pentru că se întâmplă astfel de lucruri?

MJ: Nu, dar nu le înţeleg. Aş vrea să fi ştiut mai multe despre lumea cealaltă. Ştiu că ni se promite viaţa veşnică şi Raiul. Dar de ce atâta suferinţă şi de ce atâta durere, înainte de a trece în lumina albă, sau ce-o fi aia? Ar trebui să fie cea mai frumoasă experienţă. Povestea cu acest băiat e adevărată. Aş fi vrut să-i fi văzut faţa, Shmuley. Aş fi vrut să-l vezi.

SB: Şi a fost o poveste cu promisiuni, corect? I-ai spus „Promit că dacă rămâi în viaţă...” Aşa-i?

MJ: Mda, încercam să-l fac să reziste. Mi-au spus că va muri iar eu am zis „Ştiu că pot să fac ceva în privinţa asta.” Înţelegi? Am încercat să-l fac să privească înainte, să reziste şi i-am spus „Poartă asta la spectacol” şi era atât de fericit... Când am ajuns în oraş, murise. Asta m-a ucis, m-a ucis...

SB: Descrie-mi puţin sentimentul. Cum te simţi în preajma... [fetiţei cu cancer pe care o cunoşteam şi eu şi Michael]?

MJ: O iubesc.

SB: Ştii că ai puterea să schimbi ceva, şi ştii că doar fiind în preajma ta, o parte din boala lor se duce. Ştii că vechii rabini spuneau că de fiecare dată când vizitezi pe cineva bolnav, îi iei o şaizecime parte din boală. Dar tu, parcă le iei cu mâna jumătate din suferinţă, ştii? Sigur că ştii asta.

MJ: Mda... îmi place să văd oamenii... Nu pot să văd pe nimeni în suferinţă, mai ales copiii.

SB: Simţi că ţi-a fost dată o putere de vindecare? Sau e numai din cauza celebrităţii? Cu alte cuvinte, faptul că o mare vedetă le acordă atenţie, le face bine. Ei ştiu cât eşti de faimos, şi se gândesc „Wow, cuiva care e atât de celebru, îi pasă de mine; înseamnă că sunt special.” Dar este şi ceva dincolo de celebritate? Este cumva o calitate pe care o aveai, înainte să fii celebru?

MJ: Cred că este ceva ce am fost menit să fac, pentru că am avut întotdeauna această dorinţă de a dărui şi de a ajuta şi de a face oamenii să se simtă mai bine.

SB: Ai avut dorinţa asta şi înainte, când erai copilul Michael Jackson?

MJ: Da.

...