DE CE...

...

În „iepoca de aur”, printre puţinele emisiuni de divertisment de la tv erau unele de „muzică uşoară”, în care câte un cântăreţ, mai mult sau mai puţin talentat, făcea play-back înţepenit într-un punct fix din studio. Trec peste faptul că de multe ori încurca versurile, nu era bai, placa mergea înainte şi fără greşeală. Dar, la o melodie ritmată, mi se părea de-a dreptul penibil să-l văd pe cântăreţul respectiv că rămânea imobil, cu obstinaţie, în cel mai bun caz schimba punctul de sprijin de pe un picior pe altul şi eventual bâţâia din cap – erau singurele dovezi, foarte firave dealtfel, că trăia muzica pe care o cânta (sau, mă rog, se prefăcea că o cânta). După 1989, s-a spus că era ceva impus, că „tovarăşilor de partid” nu le plăcea să vadă dezmăţ la televiziunea publică şi le puneau în vedere cântăreţilor să nu care cumva să se deplaseze de pe „ics”-ul marcat pe podea. Însă am fost şi la spectacole, acolo unde nu-i filma nimeni, nu le desena nimeni „ics”-uri pe podea şi nu-i cenzura nimeni (dovadă fiind glumele deşucheate, adeseori pornografice, care se vehiculau în multe astfel de spectacole) – şi totuşi atitudinea lor, in timp ce cântau, era aceeaşi: stană de piatră. Singura diferenţă consta în faptul că în general cântau live. Am amintit de „iepoca de aur”, dar situaţia era aceeaşi peste tot în lume. O persoană care ştia să execute nişte vorbe pe note muzicale, considera că publicul, fie el de la Sala Palatului ori de la Căminul Cultural din Poplaca, nu venea acolo decât ca să asculte; aşadar, tot ce avea de făcut era să deschidă gura şi să-i dea drumul la cântare. Iar publicul era nevoit să se mulţumească cu ceea ce i se oferea. Oricine a încercat vreodată să fredoneze prin casă, ştie că e imposibil să cânţi impecabil, în timp ce execuţi nişte mişcări, oricât de uşoare – cum ar fi datul cu aspiratorul sau spălatul vaselor. În plus, nimeni nu-şi bătea capul cu decorurile, cu scenografia, nici cu echiparea tehnică a unui „show”. Microfoane, boxe şi amplificatoare – erau suficiente.

Şi a apărut, pe scena lumii, un om care ne-a arătat că nimic nu e imposibil, atunci când e vorba de spectacol. A apărut un om care a inventat noţiunea de „artist” şi ideea de „let me entertain you”. Un om care a ştiut că, pentru a-şi onora publicul, trebuia să investească enorm în spectacolul pe care i-l oferea. Un om care a ştiut că, doar muncind până la epuizare, investind timp, efort (şi intelectual, nu numai fizic) şi resurse financiare – doar aşa îi putea dovedi publicului său că îi pasă. Un om pentru care conceptul „merge şi aşa” a rămas pentru totdeauna o necunoscută; un om care şi-a dat seama că publicul merită totul – şi i-a oferit totul. Mai mult decât atât, a făcut-o cu maximă seriozitate, cu drag şi cu abnegaţie. Un om care a ştiut că ceea ce oferi contează infinit mai mult decât ceea ce primeşti – şi care a fost răsplătit pe măsură de public. Omul acesta se numeşte Michael Jackson.

De atunci, mai toti cântăreţii se străduiesc (cu mai mult sau mai puţin spor) să renunţe la poziţia de momâie în faţa microfonului şi să faca măcar câţiva paşi de-a lungul scenei, daca de mai mult nu sunt în stare. Repet, nu e deloc uşor şi trebuie foarte mult antrenament pentru a reuşi performanţa asta; trebuie să renunţe la nopţile pierdute prin cluburi şi să muncească zilnic la repetiţii; trebuie să-şi menţină condiţia fizică, iar asta impune nişte sacrificii legate de obiceiurile alimentare sau de alt fel. „Scump, doamnă, scump...”

Mă mai uit, din când în când, pe canalele de muzică. Videoclipurile au evoluat, pe ici-pe colea, încep să aibă o poveste (unele), încep să ne arate nişte oameni dansând (altele), chiar dacă în general se insistă pe mişcări vulgare, care mobilizează în special zona pelvisului, dar nu asta mă deranjează, ci faptul că, deşi nu sunt decât nişte videoclipuri amărâte, filmate de-a lungul a săptămâni întregi – câte un pas de dans (sau, mă rog, „dans”) per sesiune – până şi paşii ăia sunt chinuiţi. De ce nu am văzut, la niciunul dintre ei, nimic din naturaleţea, rafinamentul, măiestria, originalitatea, magia, modestia, pe care le-am văzut la Michael Jackson? De ce toate fetele alea drăguţe şi sexi, suple şi îmbrăcate cu maximă economie de textilă, atunci când îşi ridică un picior, îmi lasă senzaţia că au o piatră de moară invizibilă atârnată de el? De ce băieţii ăia tineri şi agili, dansează numai din mâini şi din cap? Doar videoclipul e făcut din secvenţe – şi nici măcar nu cântă live, ar trebui să iasă impecabil. Şi totuşi, de ce, ori de câte ori mă uit la ei, îmi vine în minte imaginea unor mârţoage semianchilozate? De ce nu mă pot opri să fac, la nesfârşit, comparaţie între „ce am văzut la Michael Jackson” şi „ce am văzut la restul lumii”? De ce toate încercările lor de a tinde spre perfecţiune rămân la stadiul de aspiraţii ratate? De ce, nimic din ceea ce fac ei, nu mă impresionează nici măcar cât vârful unghiei, faţă de felul în care mă impresionează şi azi oricare dintre videoclipurile sau concertele lui Michael Jackson? De ce nu simt, la niciunul dintre ei, acea contopire cu muzica? De ce ar îndrăzni, vreunul dintre ei, să viseze, măcar, la statutul de „Rege/Regină Pop”, atâta vreme cât nu au nici măcar una – una singură – dintre calităţile cerute de acest titlu? De ce nu şi-ar da seama că ar fi penibili să spere că, în condiţiile date, ar avea vreo şansă să micşoreze distanţa de la pământ la cer, care e între ei şi unicul, adevăratul, eternul Rege Pop? De ce, deşi sunt convins că intenţiile lor sunt cu totul altele, tot ceea ce fac ei nu face decât să confirme faptul că Michael Jackson e unic? De ce lumea muzicii va rămâne împărţită, pentru totdeauna, în două părţi distincte: Michael Jackson şi „restul”? De ce, tot ce văd, nu face decât să-mi reamintească, în fiecare secundă, ce am pierdut? DE CE MI-E DOR DE MICHAEL JACKSON?

...