O poveste duioasă cu Prinţul Fermecat şi o fată care ar fi putut să fie prinţesa lui

...


Autor: Florenţa




Fără început...



Nimic nu ma îndeamnă să muncesc... m-am săturat... Am două zile numai pentru mine... Pot să fac ce vreau... şi din tot ce aş putea să fac... am ales să nu fac nimic.

Colţul meu preferat a fost deja amenajat imediat ce meşterii mi-au plecat din casă... restul... ce-mi pasă mie...? Toate la timpul lor...
Aşa încât, mă torc aici... şi vă voi spune poveşti...

Era în 1900 TOAMNA... WOW !!! V-aţi speriat ??? Glumeam... nici chiar aşa... Era mult mai recent... şi totuşi aât de departe... parcă nici n-ar fi fost vreodată... DAR A FOST !!! Căci dacă n-ar fi... nu s-ar povesti...



Este 1 octombrie 1992...

Şi oamenii spun că afară plouă... şi e urât... a plouat toată noaptea... şi nu se ştie ce va mai fi până diseară...
Dar oamenii habar n-au ce vorbesc!!! Uitaţi-va numai ce soare minunat văd eu... Ce lumină divină ne înconjoară... Cerul este prietenos... păsările cântă... şi eu număr orele... şi în loc să scadă... orele parcă se înmulţesc... Şi am intrat pe stadion... Căt de minunat e totul... E frumoasă muzica din difuzoare... dar noi îl vrem pe Michael!!! Aşteptăm... strigăm din când în când numele lui... Şi parcă nici n-am fi români... atât de civilizat ne purtăm... Michael... să fii mândru de fanii tai... Uite-i cum sunt de cuminţi, răbdători, deşi... orele trec şi tu nu mai vii... Ce spun aceşti oameni din grupul de alături...??? OK, nici o problemă!!! Hai s-o facem!!! Şi toti cei care avem locuri în teren (ca să te vedem mai bine), ne aşezăm în genunchi... şi îţi strigăm numele... şi te rugăm să vii mai repede... Nu te-am văzut niciodată... dar ne e atât de dor de tine... Unii plâng... oare de ce?... Eşti deja sufletul sufletului meu... dar eu nu pâng, eu râd ca proasta (oopss ! scuze !) de când m-am trezit...

La tribuna oficială apare Emil Constantinescu... şi ne consumăm energia care stă să ne spargă inimile, zdrăngănind cu toţii "cheile" (Doamne, ce copii eram... căte iluzii...) MICHAEL, MICHAEL !!!

Şi în loc să vii tu... vine Marcel Avram... îl primim cu urale... doar datorită lui vii tu în România... Dar, mulţumind celor care au contribuit la reuşita acestui proiect, are proasta inspiraţie să pomenească numele lui Ion Iliescu... Doamne!!! Din toate părţile, dl.Iliescu îşi primeşte binemeritatele huiduieli... Iartă-ne Michael, pentru o clipă am uitat de bun-simţ şi maniere... Dar ne revenim repede... Nimic nu ne va strica momentul... Promitem să fim cuminţi... promitem să nu te dezamăgim...

Iata-i pe SNAP ! Sunt tari, sunt în formă super... TURBO B... nu este nevoie să ne aminteşti... noi oricum batem din palme şi strigăm numai pentru Michael... Şi voi sunteti drăguţi... dar nu e momentul vostru acum... E seara Michael Jackson... iar voi... bine că aţi terminat de cântat... Sunteti tari... dar VALEA...
Iar muzică în difuzoare... Beatles... bine, bine, am înţeles... ne daţi muzică de calitate... ne vom aminti cu plăcere... Dar vino Michael odată ... ca să ne mai prinzi pe toţi în viaţă... Suntem la un pas de a muri de nerăbdare... MICHAEL, MICHAEL, MICHAEL !!! VINO ODATĂ!!!

Şi deodată... LINISTE... ÎNTUNERIC... MINUTELE TREC ÎN LINIŞTE... PICIOARELE TREMURA... INIMILE AU ÎNGHEŢAT... OARE CUM VA FI... PE UNDE VA VENI... ŞI... BOOOOOOOOOOM !!!!

Să vă mai spun cum şi-a facut Michael apariţia...??? Sunt sigură că ştiţi cu toţii... Oricum cuvintele n-au nicio valoare... Ce nu ştiţi unii dintre voi... eraţi prea mici... nu ştiţi că pe Stadionul Naţional... în acea seară de 1 octombrie 1992... noi am văzut... RAIUL PE PĂMÂNT... DUMNEZEU NE-A TRIMIS RAIUL... şi ni l-a lăsat cu mărinimie timp de două ore... Am pierdut-o pe Florenţa pe care o ştiam atât de bine... dar atât de puţin... undeva la picioarele scenei, la picioarele lui Michael Jackson... Florenţa pe care o cunoşteam eu... uitase cine este... uitase că ea face mofturi, nu vrea să fie înghesuită, nu vrea gălăgie când ascultă muzică...
Am pierdut-o pe Florenţa două ore... S-a aşezat... şi a rămas pentru totdeauna la picioarele lui Michael Jackson...

Dar n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi... nici unul... nici celălalt... şi vă voi spune altădată de ce...



Florenta s-a întors cuminte la mine şi la cei cu care venise... Dar... nu mai semăna cu cea pe care o ştiam eu...

Toţi comentau, dar ea tăcea... Unii spuneau: Cât ne-a furat Ceauşescu... câte astfel de momente am fi putut trăi dacă... dar eu ştiam că nu e chiar aşa... Ceauşescu ne-a furat enorm şi ne-a dat înapoi cu o sută de ani, e adevărat, dar momente ca acela noi n-am mai fi trăit, oricât de mulţi artişti ar fi venit la noi... Numai dacă ar fi venit încă odată şi încă odată... Michael Jackson. Sună nedrept faţă de alţi artişti... dar eu acum vă spun povestea Florenţei şi a Prinţului Fermecat...

Doamne... Oare chiar a fost adevărat tot ce am văzut?... Ce vrajă, ce magie... cine i-a dat acestui om atâta HAR?... Ce am făcut atât de minunat de am primit aşa un dar... şi mintea nu se mai opreşte... şi capul îmi repetă la nesfârşit... Billie Jean... Billie Jean... Jam, Jam... Make that change, make that change, make that change... şi degeaba ne-ai spus Michael... De zeci de ori... make that change... Priveşte-ne acum cu ochii tăi mari şi frumoşi... şi iartă-ne... şi iubeşte-ne aşa cum te iubim şi noi... şi înţelege-ne... habar nu avem ce înseamnă să... make that change...

Ai plecat... în urma avionului tău o fată plânge... reporterul o întreaba de ce... Ea hohoteşte şi printre suspine, rşspunde: „a plecat Michael... şi nu va mai veni niciodată”... Şi televizorul plânge... şi sufletul meu la fel... şi mi-e milă de acea fată... şi mi-e milă de mine...

Şi lunile trec... noi încă vorbim despre concertul tău... iar într-o zi... Soarele se ascunde oripilat... cerul se întunecă încruntat şi supărat... şi eu cred că mi-am pierdut minţile... Ce spune această voce din televizor???... Femeie, eşti nebună?!?!?! Cum poţi să spui aşa ceva???... Asta nu e ştire... sunteţi nişte nenorociţi...

Dar vocea continuă taioasă... "Un tânăr îl acuză pe Michael Jackson de abuz sexual..." V-aţi pierdut minţile... Acest om are lumea la picioarele lui... Acest om... nu are de ce să comită un abuz... Acest om... Dar o mână nevăzută mă strânge de gât şi cineva îmi şuieră în urechi: „Acest om... este în mare pericol... dacă cineva va crede aceste lucruri... sufletul sufletului meu... se va prăbuşi... va suferi cumplit... va pierde tot... şi toţi vom pierde alături de el... iar lumea nu va mai fi la fel şi muzica ar amuţi...

Şi e iarăşi seară... Şi ce vede ea la televizor...? Chipul lui... frumos... dar plâns... trist... Şi sufletul ei ţipă sfâşiat de durere: Michael...! Michael... ce ţi-au fcut...? Şi Michael îi răspunde cu vocea stinsă... „Mi-au fost aduse acuzaţii... total false... poliţia... Neverland... dezbrăcat... fotografiat... toate părţile corpului...” şi ea nu mai aude tot... decât că "a fost atât de umilitor... dar dacă de asta este nevoie pentru a dovedi că sunt complet nevinovat... atunci aşa să fie..."

COMPLET NEVINOVAT... COMPLET NEVINOVAT... ştiu Michael... nimeni nu m-a convins că eşti vinovat... şi nimeni nu mă crede... şi au râs de mine... şi au uitat... toată bucuria pe care ne-ai dăruit-o... Doamne, nu lăsa să se înâmple aşa ceva... Doamne, nu-ţi întoarce faţa de la Michael... de la noi... Nu-ţi întoarce faţa de la mine, Doamne... o să fiu mai bună... o sa fac... nu ştiu ce... dar PROMIT !!! Şi Dumnezeu i-a auzit ruga... şi în Bunătatea-i Nemărginită... a lăcrimat cu ea şi cu toţi cei care simţeau la fel... şi într-o zi... televizorul i-a spus: Michael Jackson a ajuns la o înţelegere cu acuzatorul său... MICHAEL... nu e bine... de ce ai acceptat...? Lumea nu va uita... oamenii sunt răi... Şi nici nu ştia încă pe atunci... cât de răi şi nerecunoscători aveau să fie oamenii...

Astăzi însă, ea ştie că Michael a procedat corect... corect pentru noi... pentru muzică... pentru istoria omenirii şi a muzicii.. Daca Michael Jackson... ar fi mers atunci în tribunal... noi astăzi nu am mai fi avut... HIStory... Blood On The Dance Floor... Invincible... Ultimate Collection... şi nu am mai fi avut multe dintre amintirile frumoase care s-au strâns în sufletul nostru după acel an nefericit... 1993.



Au mai trecut trei ani...

Prinţul Fermecat se căsătorise cu o prinţesă... fiică de Rege... Dar... deşi tatăl ei fusese un Rege minunat... Prinţesa moştenise trăsăturile şi caracterul urât al mamei sale... pe care nu o putem numi regină... ea fusese doar soţia Regelui Elvis Presley... niciodata, cu tot numele ilustru pe care l-a purtat, soţia acelui Rege nu a reuşit să treacă de limita mediocrităţii... la fel şi fiica ei... prinţesa de... paie (nu pot s-o sufar).

Florenţa era dezamăgită... ar fi vrut ca Prinţul ei să se casatorească cu o prinţesă pe care sa o îndrăgească şi ea... dar şi-a spus: nu contează nimic... daca îl va face fericit... Speranţe deşarte... Prinţul a fost părăsit... a mai primit o lovitură... dar a mers mai departe.

Şi ce făcea Florenţa în acest timp... Ea devenise mamă... şi nu era capabilă să-i cânte copilului ei adevăratele cântece de leagăn...ea îi cânta... ce oare...? Aţi ghicit... cele mai iubite cântece ale prinţului ei... şi într-o bună zi... ce credeţi că s-a întâmplat...?

Oameni buni, oare visez???... Soarele n-a mai strălucit aşa din ziua în care mi-am văzut pentru prima oară copilul... Păsările parcă erau mai leşinate... iar televizorul... uite ce frumos arată şi ce spuneeeeee??? Michael Jackson va reveni în România... HIStory... bla bla bla... turneu... septembrie... YES YES YES !!!
Ochii spre cer... genunchii în podea... SĂRUT MĂNA DOAMNE !!!

Telefonul sună... bălbăi ceva... nu mai contează... Cineva râde în hohote... Credeam că nu te mai prind acasă... ma gândeam că ai luat-o deja la fugă spre stadion...


14 septembrie 1996



Micuţa mea... tu ai un an şi jumătate şi până astăzi eu nu te-am lăsat în grija altcuiva... în afară de tatăl tau... Dar astăzi tatăl tău merge cu mine la Michael... şi cât aş vrea să fii mai mare, să mergi şi tu cu noi... şi cât de rău îţi pare ţie acum, că nu erai mai mare atunci... şi cât de mult îţi doreşti astăzi să-l fi văzut şi tu măcar o dată... Normal, tu semeni cu mama ta... şi te iubesc...

Şi scot din dulapul meu... jucării noi pe care le-am ţinut ascunse până azi, le-am păstrat special pentru această zi... ca să-ţi abat atenţia de la plecarea noastră de lângă tine... pentru prima oară nu vei fi cu niciunul dintre noi doi... şi cât de frumos îmi întorci tu spatele şi te joci fericită cu naşii tăi şi copiii lor... şi nici nu observi măcar că noi plecăm amândoi de acasă... Bravo, mama... Şi uite ce mi-au adus naşii... un binoclu de vânătoare... pentru tine Michael... ca să te văd mai bine...

Cât eşti de minunat... nu te-ai schimbat deloc... te-ai mai împlinit puţin... şi eu... numai că ţie îţi stă bine... ţie iţi stă bine orice... Acum sunt adult... am familie... dar de ce mă pierd aşa... de ce uit din nou de mine... FLORENŢA... vino înapoi... Dar nu pot... mi-am amintit unde e locul meu... unde a fost mereu... Lăsaţi-mă să visez... lăsaţi-mă să mă bucur... Încă odata în viaţă... nu se va mai întâmpla... ştiu sigur... Michael... de data asta chiar e ultima oară când te văd... şi mi-e aşa ciudă şi îmi dai viaţa peste cap... dar tocmai de asta nu e altul ca tine...

Oamenii... Oamenii nu au uitat... nu au iertat... nu au văzut mai departe de lungul nasului... Nu este adevărat ce se spune... în 14 septembrie... nu au mai fost 70.000 de oameni... au fost mai puţini...în ignoranţa lor... mulţi i-au întors spatele... şi cât de mult au pierdut... de data asta... Michael era odihnit... era abia al treilea spectacol din turneul HIStory... Mai cântase doar în Cehia şi în Ungaria... Spectacolul a fost de vis... Au fost Soarele şi Luna şi Cerul şi Raiul şi toate visele omenirii... toate adunate laolaltă... Şi a fost REGELE REGILOR... şi noi... nu ştiam... ce vremuri triste aveau să vină...

Şi iar ai plecat... şi iar plângem... dar lacrimile noastre... sunt nimic pe lângă ceea ce te aşteaptă pe tine... Şi-mi pare atât de rău... şi aş face orice pentru tine... Şi te-aş fura şi te-aş salva... şi te-aş ascunde cu fiinţa mea... şi aş vrea să-ţi şterg lacrimile şi să-ţi pun la loc pe obraz... zâmbetul tău minunat... Şi ce n-aş da... Dar nimeni nu mă bagă iîn seama... Şi toţi îţi întorc spatele...



Să vă mai povestesc... să tac... Nu vreau să fac pe nimeni să plângă; vreau doar să ştiţi tot... vreau doar să...



Vreau să nu uite nimeni că acest om minunat... putea să mai facă multe pentru noi... dorea să mai facă multe... dar drumul i-a fost oprit cu brutalitate... sufletul i-a fost călcat în picioare, inima lui a primit lovitură după lovitură... Acest om... a fost o victimă a răutăţii, a invidiei, a neputinţei unora de a respecta un artist, de a vedea în el altceva decât un "ciudat"... a tot ce există mai urât în oameni... Acest om... a dat tot şi a primit în schimb... ură... dispreţ... nedreptăţi... suferinţă... trădare...

În 14 septembrie 1996, românii nu au mai înţeles ca în 1992... ce dar li se face... au uitat când spuneau cu patru ani în urmă... că venirea lui Michael Jackson ne-a inclus şi pe noi pe harta lumii, ne-a aliniat lângă celelalte ţări... a adus aminte de existenţa României... În patru ani... unii dintre români uitaseră... În patru ani... Michael Jackson devenise pentru ei doar un pedofil... Nu numai că pe stadion nu au mai fost 70.000 de oameni... dar unii din cei prezenţi au avut neruşinarea să plece înainte de sfârşitul concertului... şi asta NU pentru că ar fi avut ceva de reproşat artistului sau spectacolului în sine... Orice om care a fost acolo, vă va spune ca şi mine... ce lecţie de măiestrie a fost acel spectacol... de la secvenţele ireale de început când pe ecranele enorme... Michael într-o navă spaţială cutreieră galaxii... şi se îndreaptă spre destinaţia finală... Bucharest, Romania... continuând cu străpungerea podiumului de către nava spaţiala din care îşi face apariţia... strălucitor... frumos... după care se dezlănţuie... cu nimic mai prejos decât ceea ce noi aşteptam şi ştiam că vom primi... Au plecat unii dintre ei... pentru că de fapt... veniseră doar de curiozitate şi sperau să vadă un om înfrânt... demoralizat... o umbra a celui care fusese... şi cum lucrurile nu stăteau nici pe departe aşa... curiozitatea lor a dispărut...

Pe câţi neisprăviţi nu i-am auzit în toţi aceşti ani... numindu-l... în fel şi chip... Te uiţi la ei... nu ştiu să folosească săpunul şi pasta de dinţi, iar dacă le pomeneşti de deodorant... li se pare că îi înjuri într-o limbă străină...

Te uiţi la ei... te gândeşti la Silviu Brucan... şi, fără a-l fi simpatizat vreodată... te condamni pentru că nu l-ai crezut...



Michael Jackson...The Legend Continues...

A plecat Michael... şi de data asta ştiu că nu va mai reveni în România... Dar nu contează ...l-am văzut de două ori... oricum era mai mult decât aş fi putut să sper...

Merg spre casă... Ceilalţi nu au observat nimic din tot ce m-a nemulţumit pe mine... Iar eu... nu spun nimic... Aşa e mai bine... lasă-i să se bucure... Dar eu mă întorc în timp... şi "racul" din mine ştie să se rupă de realitate... ca nimeni altcineva... "Racul"... voi îl vedeţi aici... şi credeţi că vă ascultă... şi cât de departe zboară gândul meu... Şi e iar octombrie 1992... şi îmi amintesc... parcă a fost ieri... Michael... Dangerous... Bad... Thriller... She's out of my life... oooh... fata aceea... toţi au invidiat-o... dar eu nu... cum să mai poţi să te dezlipeşti de el... cât de cumplit trebuie să fie, să te ia în braţe... câteva secunde... şi apoi nişte braţe străine să te smulgă de lângă el... mai bine Nu... cu câtă disperare se agăţa de el... izbucnesc în plâns de mila ei... Şi acum... după atâţia ani... cand privesc concertul "Dangerous"... disperarea ei mă face să izbucnesc în lacrimi... Acea secvenţă, pentru mine e un coşmar... simbolizează exact ceea ce s-a întâmplat mai târziu... Aşa cum acea fata pe care a îmbrăţişat-o la She's Out Of My life... este smulsă din braţele lui... aşa ne-a fost el smuls nouă peste ani... cu brutalitate...


Şi timpul zboară... vieţile lor s-au schimbat...

Prinţul s-a recăsătorit... a avut copii... dar iubirea necondiţionată pe care a visat-o... nu a mai venit... Oamenii au continuat să-l judece... la fiecare pas... la fiecare mişcare... urmărit, hăituit, obosit... sătul de toate răutăţile... şi-a luat o pauză...

Iar ea...s-a schimbat atât de mult...

Michael... unde eşti... mi-e dor de tine... de ce nu mai cânţi... de ce... mi-e dor de anii în care videoclip-urile tale apăreau unul după altul... Te înţeleg... eşti dezamăgit şi vrei să stai cu familia ta... mă mulţumesc cu muzica de până acum... dar tu nu înţelegi că nu pentru mine mi-e dor ...?!?!?! eu am ce să ascult şi să privesc... Nu vreau să te laşi... nu vreau să le dai satisfacţie... Şi te cert... şi mi-e ciudă... şi-mi pare atât de rău... iartă-mă... arată-le ce poţi... ştiu că poţi mult mai mult de atât... Doar tu m-ai învăţat... tu singur m-ai obişnuit să cer tot timpul mai mult şi mai mult de la tine... Magia ta nu se poate sfârşi aici... nu acum... nu încă... Nu te cred !!! Nu vreau să cred că nu mai ai nimic de spus... Nu vreau să cred... şi nu-ţi dau voie să te laşi... nu-ti dau voie să mă laşi... Fără tine... muzica mea... nu mai cantă...

OH, Doamne ! In sfarsit ! "Invincible"... parcă m-ai auzit ...
Bravo, Michael ! Aşa te vreau...
Again and again..."You Rock My World"...
Şi dacă ai şti cât îţi mulţumesc...


Prinţul meu...
Cât de apăsătoare se anunţă vremurile care vin... pentru tine... pentru mine...


Mă lupt cu morile de vânt... nu mai am arme... nu mai am argumente... şi cum mai râd ei de mine... şi ce e mai rău... râd de tine.... Îi privesc... oare ce îi motivează?... Ignoranţa, răutatea... bezna în care şi-au ales să trăiască... Cineva spune că unii oameni te fac să îţi faci păcate... şi are dreptate... uneori îi privesc şi imginaţia mea o ia razna... tu ştii... aşa sunt eu... mă gândesc... ce frumos ar fi să iau capetele unora şi să le transform în mingi de fotbal... nu pentru mine, eu n-aş juca vreodată fotbal... dar copiii de vis-a-vis, din curtea şcolii... ce s-ar mai distra... Nu mă mustra şi nu mă privi aşa... numai tu poţi să ai atâta înţelegere... eu nu mai pot...

Ce să le mai spun... de ce vor să ştie atât de mult... de ce am atâta încredere în tine... de ce mi se pare mie că te înţeleg mai bine decât ei... Ce să le mai răspund... încă nu am privit în faţă adevăratul motiv... încă nu recunosc... e mult prea dureros...

M-am îndragostit de frumuseţea muzicii tale... de paşii tăi... de ochii şi de zâmbetul tău... dar te-aş fi uitat aşa cum i-am uitat pe alţii... dacă nu aş fi văzut că pe drumul nostru... de-a lungul vremii... uneori... eu am fost tu... tu ai fost eu... Încercările noastre... tristeţile noastre... spaimele noastre... poveştile noastre... alegerile pe care le-am făcut... Muzica pe care am iubit-o... aceiaşi artişti... aceleaşi filme iubite... Şi aceeaşi încredere nesfârşită în cei de lângă noi... iar uneori... aceleaşi dezamăgiri...

Trebuie să mai fac un pas... şi e atât de greu... am crezut că am uitat... acum sunt mare şi puternică şi credeam că nu mă mai afectează... Michael... nu ştii ce mă îndemni să fac... n-am spus nimănui... niciodata... cât de rău a fost... am vrut să uit şi am reuşit... dar astăzi... când ţi-am văzut lacrimile, mi-am amintit tot... De ce mă arunci din nou acolo...? nu stii ce-mi faci...? Dar pentru tine... aş face orice... şi chiar voi face... Ţine-mă de mână... şi ajută-mă încă o dată... să mai fac un pas... dincolo de pragul pe care nu mai credeam să-l trec vreodată... Şi nu-mi da drumul la mână... atâta timp cât stau în acea lume... ca să-mi amintesc totul... şi să le spun şi celorlalţi... Poate atunci vor crede şi vor înţelege... de ce...



Promite-mi însă că atunci când te voi striga... o să mă strângi cu putere de mână şi o să mă tragi înapoi...

Michael... dacă mă laşi acolo prea mult timp... Dar ştiu că nu o vei face... am încredere în tine... mereu...

Am ajuns... Prinţul meu frumos şi bun ... mai minunat decât toţi prinţii care au existat vreodată... cât de micuţ eşti aici... în Gary, Indiana... în casa copilăriei tale... locul tău... cât mi-am dorit să-l văd... Ai avut dreptate... orăşelul e mic... şi atât de gri... dar căsuţa voastră e atât de îngrijită... Katherine a făcut din ea un micuţ palat... şi deodată... ahhhh... Nuuuu! Te rog!!! În casa copilăriei tale... mama ta îi strigă soţului său: „lasă-l, lasă-l... o să-l omori...” Joe e nervos... te bate... rău de tot... JOE ! JOE ! te-aş omorî cu mâna mea... dar nu pot pentru că mâna mea strânge cu putere mâna copilului tău... eu l-am rugat şi el îşi ţine promisiunea... dacă mi-ar da drumul la mână aş muri... dar nici ţie nu ţi-ar fi mai bine.. .Joe... nu vezi cât e de mic... niciodata nu eşti mulţumit... cum nu te ard lacrimile copilului tău... cum poţi...

Katherine... îţi alină suferinţa cum poate... cu mângâieri, cu o îmbrăţişare... cu cuvinte dulci... Dar lacrimile ustură... Şi dacă eu nu ştiu... nu ştie nimeni...

Am lăsat departe casa ta şi am ajuns în Bucureşti... în casa copilăriei mele... cât de mare mi se părea odată totul... cât de mic este acum... şi aici... Doamne... dă-mi putere... i-am promis... lui Michael... şi nu pot să mă întorc mai înainte de a privi încă odată... În casa copilăriei mele... bunica mea Cristina... îngerul meu bun şi drag... îi strigă fiicei sale: „las-o! las-o!... e atât de mică... e cuminte... numai tu nu vezi... cum nu ţi-e milă de mânuţele astea mici... Şi bunica o mângâie... şi de câte ori nu o scapă din mâinile mamei... dar când Florenţa are 11 ani... bunica trebuie să plece... de tot... şi ultimul ei gând este pentru Florenţa... ca întotdeauna... "De toţi îmi pare rău că trebuie să-i părăsesc... dar de Florenţa mi se rupe sufletul... dintre toţi nepoţii mei, numai ea creşte fără tată... şi fiica mea... o bate atât de rău..."

Am căzut... lasă-mă să mă odihnesc puţin... dă-mi putere Doamne... De ce a fost să fie aşa...?
Mama ei nu e o femeie rea... nu a ştiut niciodată ce e răutatea... dar o îngrozeşte gândul că fiica ei... fără supravegherea unui tată... ar putea să apuce pe drumuri greşite... şi asta nu trebuie să se întâmple niciodată... Şi degeaba a citit atât de multe cărţi... sau poate tocmai de aceea...

Florenţa nu o vede decât muncind şi acasă şi la serviciu... trebuie să facă mereu bani... bani... Copilului ei nu trebuie să-i lipsească nimic... să nu simtă ca părinţii sunt despărţiţi... să nu simtă că nu are tată... Şi Michael... priveste-o pe Florenţa... E unul dintre copiii pe care tu îi priveai cu tristeţe... Are cele mai minunate dulciuri... cel mai frumos brad de Crăciun... cele mai multe cadouri, cel mai bun ghiozdan, penar, cărţi, rochiţe cusute de mama ei sau cumpărate cu mari sacrificii... Dar are şi cea mai cruntă bătaie dacă nu are cel mai frumos scris, cele mai mari note... şi daca nu face tot ce i se spune...

Joe te bate ca să fii perfect în muzică şi dans... mama mă bate ca să fiu perfectă în toate... Uneori e Katherine... mă iubeşte, mă îmbratişează, mă mângâie... dar când se înfurie... e Joe... Şi îmi e atât de uşor s-o înfurii... Ea munceşte tot timpul pentru bani... mai are timp doar să spele, să calce şi să facă mâncare... restul trebuie să facă Florenţa... chiar dacă e mică... Şi uite-o pe Florenţa cum uită de toate... Ea cântă şi dansează toata ziua şi nu-i pasă că nu a spălat vasele... Florenţa!... Lasă muzica! Mama ta se apropie de casă... e din ce în ce mai aproape... şi nici patul nu l-ai făcut... şi nici praful nu e şters... Mai lasă-mă... eu nu sunt Cenuşăreasa!!! Eu vreau să cânt şi să dansez... Oricum mănânc bataie... oricum nu voi fi gata la timp... Şi când dansează... Florenţa uită de toate... Îi trimite pe toţi la naiba... şi niciodată acest lucru nu se va schimba... dar acum plăteşte scump... mama intră deja în casă... e prea târziu să mai facă ceva... Şi nu mai pot să privesc la ce i se întâmplă...



O iau la fugă... şi am rătăcit drumul...


Michael... unde m-ai trimis...? Nu pot să fug mai repede...pentru că sunt iar copil...şi îmi amintesc... nu am voie să cad... nu am voie să fiu o căscată... nu am voie să-mi murdăresc rocha... să pierd vremea cu copiii... niciodată nu mă joc destul... nu am voie să vorbesc cu băieţi... nu am voie... nu am voie... mai nimic... Doamne !!! Fă-mă mare şi nu mă lăsa să rămân copil mereu... şi nu mă lăsa vreodată să-i fac copilului meu... ce am văzut la mama... Ce fac eu... fac şi ceilalţi copii... dar numai eu sunt atât de rău pedepsită... şi parcă ceva mă îndeamnă să fac numai ce nu trebuie... am doi ani... termin de băut laptele... şi arunc cana cât colo... şi mâinile mele sunt pedepsite aspru... Peste ani... la aceeaşi vârstă... fetiţa mea face exact acelaşi gest... Dar Dumnezeu Veghează... EU... Nu voi fi niciodată mama mea... Mă bufneşte râsul şi o întreb : "Micuţa mea... ce-o fi fost în căpşorul tău...?" şi parcă din trecut... ceva neplăcut îmi stăruie în minte... dar nu îmi dau voie să mă gândesc la asta... Încă nu am văzut lacrimile tale... şi încă mai sper că am uitat... mai sper că sunt doar năluci... că nu s-a întâmplat niciodată... Nu mă gândesc la asta niciodată... Până azi...

Mă întorc în Gary... Michael... şterge-ţi lacrimile... nu plânge după jucăriile şi hainele frumoase pe care nu le-ai avut... n-au nici o valoare... Copila care a rămas în urmă... în casa copilăriei mele... le-a avut... şi s-a bucurat de ele... dar când intra în mâinile mamei ei... le-ar fi dat bucuroasă pe toate... Iar ţie... ţi-ar da şi sufletul din ea... Ti-aş da orice... numai să te văd fericit... Aş da orice să nu mai fie vreodată lacrimi în ochii tăi frumoşi...

Joe ... e iar supărat... eşti atât de micuţ şi sprinten... el e greoi... nu te prinde mereu...
Şi eu încerc să fug... dar e prea multă mobilă... unde să fugi... Masa... masa mă ascunde... dar e doar o masă... îmi feresc doar faţa şi mâinile... acolo ustură cel mai rău... spatele şi restul corpului rămân să se sacrifice... Ştii Michael... într-o zi am dat de pomană acea masă... şi îmi pare rău că am uitat să o privesc pentru ultima oară cu recunoştinţă... Am zburat toate mobilele din casă... şi niciodată nu mi se pare că e loc destul... şi spunându-ţi ţie aceste lucruri... acum înţeleg... de ce mereu mi se pare că e prea multă mobilă în casă... copilul din mine... încă mai caută un loc unde să se ascundă vreodată...

Te răzbuni pe Joe... îl ameninţi: dacă mă mai loveşti... nu voi mai cânta niciodată... Eu ce să-i spun...? Mama se mândreşte cu mine... cânt şi dansez cum o făcea şi ea demult... când nu era atât de lovită şi speriată de viaţă... dar nici nu concepe să fac din asta o carieră... nu pentru asta munceşte ea... Dar mă răzbun şi eu... O privesc fix şi îi spun: "Sper ... ca într-o zi... să aflu că de fapt nu eşti mama mea adevărată... ai să vezi atunci..." dar mă răzbun tot pe mine... tot eu plătesc... Şi degeaba... e chiar mama mea adevărată...

Dar Florenţa speră... că undeva în lumea asta mare... ea are o alta mamă... şi adoarme plângând şi visează că într-o zi... va veni şi o va salva...



Michael...

Am văzut destul... am văzut chiar mult prea mult... dar nu mă voi întoarce... nu încă... Abia am pornit... şi vreau să revăd totul... Nu mă îndepărtez prea mult... Undeva... în apropiere... trebuie să găsesc un loc... un copac bătrân... un tei... teiul meu... Uite Michael... acolo sus... printre crengile lui... este locul meu preferat... am urcat de atâtea ori... şi am uitat de lume... am uitat de toate... Acolo, între crengile lui... au început poveştile mele... Teiul meu bătrân şi bun... m-a ascultat mereu... Încă se mai aud şoaptele Florenţei... încă se mai aud cântecele ei... teiul le-a păstrat... Legănată de el... ea uită... îi spune şi acum poveşti... cu Feţi Frumoşi şi Zâne Minunate... şi cântă... şi teiul o ascultă... niciodată nu o ceart... Nimeni nu ajunge la ea când se urcă acolo... Teiul o apără... şi miroase atât de frumos... E parfumul basmelor mele, Michael... e parfumul florilor de tei... Vreau să mai stau puţin aici... şi vreau să asculţi ce am să-ţi spun...
Niciodată... oamenii nu mă vor influenţa... niciodată... nu-i voi lăsa să mă despartă de tine... Eşti cel mai drag prieten al meu... Despărţiţi în timp şi spaţiu... dar atât de aproape... ne trăim poveştile şi amintirile noastre... şi uite... am plâns şi nici nu mai ştiu dacă sunt lacrimile mele sau ale tale... Şi nici nu mai are importanţă... Oamenii... vor fi nevoiţi să priceapă... adevarul...

Orice adult, când priveşte un copil, se simte înduioşat de drăgălaşenia şi nevinovăţia lui...
TU şi EU... când privim un copil... îi privim pe toţi copiii lumii... şi vedem... mult mai mult decât ne-am fi dorit vreodată să vedem... TU şi EU... când privim un copil... lăcrimăm... şi oamenii ne cred nebuni sau exagerat de sensibili... Dar TU şi EU... nu ne putem opri lacrimile... pentru că... pe lângă drăgălaşenia copiilor... noi vedem neputinţa unui copil de a se apăra... pericolul în care s-ar putea afla vreodată... spaima unui copil în faţa unui adult furios... teama nesfarşită din sufletul nevinovat al unui copil...

TU şi EU... ne vedem pe noi copii... şi plângem... de milă şi de teamă pentru toţi copiii care ar putea trăi vreodată... ce am trăit noi... TU şi EU... cu siguranţă ne-am tăia venele înainte de a face rău unui copil... Te cred şi te-am crezut întotdeauna... Dacă ţi-aş refuza ţie încrederea... cum ar mai rămâne cu mine...?
Nu-mi da drumul la mână... nu încă... mai avem multe de povestit... Şi dacă-mi esti alături ca întotdeauna... eu pot să dărâm şi munţii... Şi pot să mă mai lupt în continuare cu morile de vânt... Acum am şi arme... şi argumente... Ca întotdeauna... tu mi le-ai arătat... Tu n-ai putea să răneşti vreodată un copil... Eu n-aş putea să rănesc vreodată un copil... TU şi EU... nu vom lăsa niciodată viaţa... să ne transforme... în părinţii noştri...




" How Can You Mend A Broken Heart "...? ...you can't
Vezi mai multe video din Muzica


...