Xscape

...





Xscape este un cântec pop, R&B, hip-hop, compus de Michael Jackson şi înregistrat în perioada în care pregătea albumul “Invincible”. A fost alegerea lui Michael ca Xscape să nu intre pe album şi nu am de gând să i-o contest; dar e un cântec grozav şi sper să i se găsească un loc pe unul din viitoarele albume, cu melodii nelansate, pe care le vom vedea pe piaţă.

Xscape nu a fost lansat oficial (încă), dar chiar din anul 2002 a “răsuflat” pe internet, fapt care i-a determinat pe avocaţii lui Michael să ameninţe cu acţiuni legale siturile care au afişat melodia şi nu au blocat accesul internauţilor la descărcarea ei.

Xscape are un intro interesant: un gardian de închisoare care ordonă deschiderea unei celule şi constată că prizonierul dispăruse. Se aude sunetul sacadat al alarmei şi un ritm care aduce cu marşăluirea unor trupe. Pe tot parcursul melodiei, Michael ne sugerează clar imaginea unui fugar, a unui om urmărit şi încolţit din toate părţile, un om care a fost – şi e în continuare – hărţuit pe nedrept şi care nu-şi doreşte decât să fie lăsat în pace.

Intro: (un gardian): Deschide celula 6!... A dispărut!

Oriunde mă întorc, în orice parte aş privi,
sistemul e în control, totul e dirijat ca la carte;
trebuie să scap, ca să-mi pot limpezi mintea;
evadarea e ceea ce-mi trebuie; să fug departe de ochii electrici.

Indiferent unde m-aş afla, văd fotografia mea peste tot în jur;
ei ţintuiesc minciuni de numele meu, şi le împing din oraş în oraş;
nu am unde să fug, dar nu e nevoie să mă ascund,
trebuie să găsesc un loc (al meu)
şi atunci nu mă voi ascunde...

Din versuri răzbat multe idei: “sistemul” (aka gorilienii-masoni şi “agenturile” lor) supraveghează tot ce mişcă; oriunde am fi, oriunde am privi, peste tot sunt simbolurile şi instrumentele lor; “ochiul electric” poate să însemne multe, de la camera de supraveghere (care detectează orice mişcare) şi până la simbolul masonic – ochiul lui Horus. Michael e disperat văzând-şi chipul şi numele pângărite cu minciuni denigratoare; şi îmi pot imagina senzaţia pe care o poate avea un om atunci când vede peste tot astfel de afişe infame. Încolţit, hăituit, singur, Michael Jackson îşi spune că singura şansă de a evita toate acestea este să evadeze undeva, unde să nu-l poată atinge nimeni şi nimic.

Evadez; trebuie să scap de un sistem care s-a dezlănţuit în lume astăzi;
să mă eliberez de presiunea cu care mă confrunt, de la relaţiile care trec;
să fug de cel cu pixul care scrie minciuni şi care-l hărţuieşte pe acest om;
Evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie.

Îşi dorea să aibă un loc al lui, în care să nu poată pătrunde rău-voitorii; un loc în care să poata fi el însuşi, fără teama că vorbele sau acţiunile i-ar putea fi interpretate; fară să se simtă non-stop sub lupa „sistemului”. De fapt, ce înseamnă „sistem”? Definiţia din DEX spune aşa: „sistem = ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu, reglementează clasificarea materialului într-un domeniui sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit”. În traducere liberă, referindu-ne la contextul cântecului Xscape şi la situaţia socio-politică şi economică generală: sistemul reprezintă pârghiile prin care gorilienii ne ţin în lanţuri, respectiv:
● conducerea politică (preşedinţia, guvernul, parlamentul – sau, în cazul americanilor, congresul şi senatul),
● fiscalitatea (taxe si impozite),
● mass-media (presa scrisă, televiziunea, radio)
● educaţia (istoria falsificată, aberaţiile „literare” flatulate de nişte tembeli, cele „ştiinţifice” râgâite de nişte semidocţi şi alte tâmpenii care fac parte din programa de învăţământ),
● sanătatea (mizeria din spitale, matrapazlâcurile firmelor farmaceutice cu medicamente şi vaccinuri şi viruşii creaţi în laboratoare şi răspândiţi conştiincios printre mireni),
● asigurările (obligatorii şi facultative, la care contribui dar nu primeşti mai nimic în schimb, dar în schimb eşti umilit până la loc comanda),
● băncile (e un subiect bine-cunoscut, nu cred că e nevoie să dezvolt)
● marile industrii (combustibilii, energia electrică, reţeaua de apă şi încălzire, transporturi, construcţii, telefonie, industria farmaceutică, muzicală, cinematografică, entertainment; diamante, alcool, tutun – care toate sunt pe mâna lor)
● şi mai marile industrii (armament, droguri – care sunt tot ale lor)
● alimentele (care, în procent din ce în ce mai mare, sunt modificate genetic şi şi-au pierdut funcţia de alimente, devenind chimicale toxice)
● marketingul (reclamele publicitare, mai ales cele la produsele lor, care toate folosesc tehnici de manipulare)

(O voce de fată) Uneori simt că trebuie să evadez...

Am încercat să-mi împart viaţa cu o persoană pe care să o pot iubi
dar jocurile şi banii sunt tot ce au interesat-o vreodată;
cum să fie vina mea, dacă ea a jucat la cacealma şi a pierdut?
Sunt prea obosit de jocuri prosteşti, e timpul să schimb ceva;

De ce să nu pot face ceea ce-mi doresc?
e vorba de viaţa mea personală, nu trăiesc pentru tine;
aşa că, nu încerca să-mi spui ce e bine pentru mine,
vezi-ţi de ale tale, eu pot să fac ce vreau...

Vocea feminină anunţă de fapt ideea din cea de-a doua strofă. Părerea mea este că, aici, Michael se referă la Lisa-Marie Presley şi la căsnicia cu ea. Nu cred că e cazul să insist cu detalii, e un subiect cunoscut de multă lume: Lisa-Marie l-a manipulat pe Michael în fel şi chip; el o iubea şi i-a făcut damblalele, până când şi-a dat seama că ceva nu era în regulă şi că „trebuia să evadeze”. Dar aş vrea să dezvolt puţin un alt subiect, care a fost adus în discuţie de Zuza într-un un comentariu de mai anţărţ: iubirea. Ce înseamnă, de fapt, iubirea? Definiţia din DEX este următoarea: „iubire = ataşament sufletesc (simpatie, prietenie, afecţiune) puternic faţă de cineva sau ceva”. Dar aceasta este o definiţie generală şi lipsită de nuanţe. Poţi să iubeşti învăţătoarea, mama, un prieten bun, un animal de companie, o operă de artă, o maşină sau diferite alte lucruri. Dar aici vorbim despre iubirea dintre doi oameni de gen opus. Iubirea adevărată este aceea care simţi că te înalţă; aceea care te transformă într-un om mai bun, care îţi inhibă complexele, frustrările şi toate celelalte laturi negative precum: răutatea, delăsarea, aroganţa, iresponsabilitatea, insensibilitatea, egoismul şi aşa mai departe. De fapt, iubirea e un sentiment sublim, care evocă altruismul; aşadar, nu are nimic de-a face cu egoismul. Atunci când iubeşti, faci tot posibilul ca celuilalt să-i fie bine. Asta înseamnă să nu-l minţi, să nu-l subestimezi, să-l aperi şi să-l susţii în fata celorlalţi, să-l ajuţi atunci când are nevoie, să-l sfătuieşti fără să-i impui ce să facă, să comunici cu el fară să-l obligi să-ţi adopte opiniile, să-l sprijini în ceea ce întreprinde fară să-l judeci, să-i fii aproape fară să-l sufoci, fără să-i îngrădeşti libertatea şi fără să încerci să-i pătrunzi in minte. A-l sufoca pe celălalt cu afecţiunea ta înseamnă egoism. A încerca să-i pătrunzi în mine înseamnă manipulare. A-i impune opiniile tale înseamnă subminare. A-l judeca înseamnă aroganţă. A-i dicta ce să facă înseamnă subestimare. Ori, iubirea nu are nimic în comun cu toate acestea. Şi tocmai asta a făcut Lisa-Marie cu Michael. Mie îmi spun multe versurile acestea şi, deşi ştiam adevărul despre relaţia lor, m-au întristat, din nou. Michael are dreptate să se simtă trădat, manipulat şi, când treaba asta a venit din partea unei persoane pe care a iubit-o şi în care a crezut, e cu atât mai dureros... şi mai grav. Ce i-a mai rămas, atunci când, după toate mizeriile din presă şi din industria muzicală, după chinul îndurat în 1993 şi după toată ura pe care a simţit-o din partea fiecăruia dintre detractorii lui; ce i-a mai rămas atunci când, după toate acestea, chiar şi femeia lângă care ar fi trebuit să se simtă împlinit şi lângă care ar fi trebuit să-şi găsească liniştea şi sprijinul, l-a trădat? Mai nimic...

Evadez; trebuie să scap de un sistem care s-a dezlănţuit în lume astăzi;
trebuie să scap;
să mă eliberez de presiunea pe care o înfrunt în relaţiile care trec;
nu ştii că am nevoie de asta?
să fug de cel cu pixul care scrie minciuni şi care-l hărţuieşte pe acest om;
trebuie să scap;
evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie.

...Când voi fi plecat, lumea asta plină de probleme nu mă va mai deranja...

Xscape e un cântec-testament, o operă curajoasă şi rafinată, născută din tristeţea lui Michael Jackson. El nu se justifică aici, nici nu pozează în victimă, ci doar îşi exprimă amărăciunea şi dorinţa de a fi lăsat în pace. E o mare calitate să-ţi poţi exprima durerea fără să pari că încerci să te victimizezi. Iar Michael Jackson reuşeşte asta, din plin. Vocea lui e hotărâtă, gravă, are un timbru matur, ca al unui om care e obişnuit ca, după fiecare lovitură, să se ridice, să se scuture şi să meargă mai departe... un om cu o voinţă extraordinară, de la care mulţi dintre noi avem ce învăţa. Deşi afirmă răspicat ca nu-şi doreşte decât să evadeze, nu aceasta e ideea fundamentală din Xscape, ci aceea că un om – el – nu se lasă manipulat de „sistem”, nu-l lasă să-i spele creierul şi să-l folosească aşa cum îi convine. Xscape e un mesaj pentru noi toţi: să ne păstrăm mintea limpede şi să ţinem cu dinţii de propria nostra demnitate.

Evadez; trebuie să scap;
trebuie să găsesc o cale;
să mă eliberez de presiunea pe care o înfrunt;
nu o mai suport!
să fug de cel cu pixul;
nu-l mai suport!
Evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie;
Evadez;
tu nu eşti mama mea!
Evadez;
trebuie să scap;
Evadez;
presiunea pe care o înfrunt;
Evadez;
fac ceea ce vreau...
Evadez;
de ce?... pentru că nu mai suport rahatul ăsta!
Evadez...

Mă vrei?... ia de prinde-mă!

Nimeni nu are dreptul să ne dicteze ce să facem; nimeni nu are dreptul să ne umilească; nici să ne folosească drept cobai pentru experimente neortodoxe. Michael Jackson are dreptate: nu avem de dat socoteală nimănui, decât nouă înşine... dacă avem demnitate şi dacă ne respectăm condiţia de oameni.

În Xscape nu e vorba despre renunţare la luptă; evadarea nu reprezintă, aici, abandonul drepturilor fireşti; strigătul lui Michael nu e unul de neputinţă, iar ultimele cuvinte ilustrează clar aceste lucruri. Xscape e o demonstraţie pentru libertate, puternică şi răspicată. Dar, cu toată dezamăgirea şi tristeţea care se simt în fiecare vers, Michael nu se dezminte şi încheie cu acelaşi spirit ludic, irezistibil, care l-a caracterizat întotdeauna. În final, totul se reduce la un joc copilăresc: „Mă vrei?... ia de prinde-mă!”





***


Glosă


Lisa-Marie Presley a fost (pentru a ţ-a oară) în emisiunea coanei Oprah(matie), acum o lună, ca să ne povestească (tot pentru a ţ-a oară) cât l-a iubit dumneai pe Michael şi cât de mult a vrut să-l ajute, dar că – evident – acest lucru nu a fost posibil, datorită distanţei la care se afla Michael de dumneaei şi de restul lumii (spune ea) – ori datorită faptului că “ajutorul” dumneaei nepreţuit – adicătelea acela de a-l izola de toţi prietenii şi de tot ceea ce-i făcea plăcere, de a-l toca la cap să se înroleze în secta aia sciento-psiho-pupu-logică, în care ea era o membră devotată, plus regimurile cretine de înfometare la care-l obliga – l-au făcut pe Michael să se întrebe cu cine mama dracu’ se însurase (spun eu). Faptul că beizadeaua Regelui Rock&Roll e labilă psihic şi are un comportament deviant, este evident, de multişor. Dumneaei, după cum se scoală, cu faţa la cearşaf ori invers, apare pe sticlă (după modelul piţipoancelor noastre autohtone) şi declară, ba că Michael era un om bun, dar cam slab de înger; ba că a manipulat-o şi s-a însurat cu ea din interes… ba că Michael a avut nişte scopuri ascunse atunci când i-a pus pirostiile, ba că mariajul lor a fost întemeiat pe dragoste profundă şi că nu a fost o înscenare. Evident că nu a fost o înscenare şi a fost bazat pe dragoste, dar numai din partea lui Michael, pentru că dumneaei este exact ca hoţul care strigă “hoţii!” E o tactică veche de când lumea şi practicată de orice taţă de cartier (inclusiv de politicienii noştri, care nu sar departe de ţaţele de cartier): aceea de a arunca în alţii cu noroi, ca să-ţi acoperi mizeriile proprii. În fine...

Un e-mail trimis de Karen Faye unei prietene, prin 2007, şi care a fost făcut public, nu se ştie de către cine (ori de prietena căreia i s-a părut că scrisoarea conţinea lucruri pe care ar trebui să le ştie toată lumea, ori chiar de către Karen, care se ştie că a fost amorezată lulea de Michael, mulţi ani) conţine nişte afirmaţii extrem de interesante şi – nu mă îndoiesc – adevărate.

Karen spune că Lisa-Marie este o “prinţesică malefică”, ce a torturat pe toată lumea cu atitudinea ei imposibilă şi cu gelozia ei patologică; şi că probabil că nu l-a iubit nicio clipă pe Michael, deşi el a făcut tot ce i-a stat în putinţă să o facă fericită pe duduie. “Lisa-Marie e o fetiţă foarte rea. S-a purtat oribil cu Michael, cu mine şi cu toţi cei care erau în preajma lui Michael. Era extrem de geloasă, inclusiv pe propriii ei copii, pentru că îl adorau pe Michael. Ea a fost cea care a încercat să-l manipuleze pe Michael, pe apropiaţii lui şi tot ceea ce făcea parte din lumea lui. Niciodată nu l-am văzut pe Michael atât de nefericit, ca atunci când era căsătorit cu Lisa. Lisa s-a folosit de numele lui Michael, după divorţ, pentru scopuri publicitare proprii.” Comportamentul ei, în timpul căsătoriei cu Michael, e cel puţin inexplicabil, spune mai departe Karen. Nimic nu-i convenea, pentru că dumneaei era foarte “confuză” şi “avea probleme” – adică, aşa se justifica. A fost adorabilă înainte de căsătoria cu Michael, l-a urmărit cu insistenţă şi l-a convins că e o persoană serioasă, fară vicii – nu bea, nu fuma, şedea cuminte în banca ei şi se purta cu Michael ca o mamă iubitoare şi înţelegătoare. Imediat după ce a pus laba pe el, şi-a revenit la vechile obiceiuri: a reînceput să bea, să fumeze; voia să “facă ordine” în viaţa lui Michael, să-i concedieze pe toţi cei din preajma lui şi să-i pretindă lui Michael să se facă scientolog. Michael a cedat de multe ori, ca să-i facă pe plac; dar acest lucru era practic imposibil, pentru că demoazela era pur şi simplu groaznică - după cum povesteşte Karen Faye.

Între timp, Karen s-a mai înmuiat. Probabil că, după dispariţia lui Michael, i s-au mai tocit colţii şi acum e mare prietenie mare între ea şi duduia Lisa-Marie, din moment ce merg braţ la braţ la şedinţe de spiritism şi “vorbesc” împreună cu Michael. Securea războiului a fost îngropată, după principiul “morţii cu morţii, iar viii cu viii” şi, dacă obiectul rivalităţii lor tot nu mai e, măcar să se dea prietene şi să-şi mai facă oleacă de publicitate. Adevărul e că nici Karen nu e uşă de biserică, doar nu degeaba a concediat-o Michael în 2005; dar asta e altă poveste. Ideea e că, deşi acum e “pretenă” cu demoazela, Karen afirmă răspicat că tot ce a spus în 2007, a fost la modul cel mai serios şi nu retractează nimic; doar că “Acum sunt o persoană mai bună, şi Lisa-Marie la fel, pentru că amândouă am crescut şi am învăţat. Totuşi, niciuna dintre noi nu e perfectă.”

Evident că niciuna dintre ele nu e perfectă – şi părerea mea e că amândouă sunt la trilioane de ani-lumină distanţă de perfecţiune, din moment ce continuă să profite de Michael şi chiar s-au unit întru împlinirea acestui scop. Una latră pe unde poate cât de bună prietenă i-a fost şi flatulează “informaţii”, multe inventate, care îi fac rău lui Michael şi familiei lui; cealaltă aşişderea, latră peste tot ce soţie bună i-a fost, pozează în victimă şi între timp vinde flori de plastic pe internet – toate în numele lui Michael, desigur; pentru că numele lui Michael aduce bani. Niciuna dintre ele nu l-a iubit cu adevărat, pentru că niciuna dintre ele nu e echilibrată, normală şi demnă. Niciuna dintre ele nu e capabilă să iubească, pentru că niciuna nu are habar ce înseamnă treaba asta. Sunt două persoane care se aseamănă prin egoism, foamea de publicitate (cu orice preţ), nebunie şi ipocrizie. De-aia s-au şi împrietenit.


...

One More Chance

...


One More Chance este un cântec scris de R. Kelly pentru Michael Jackson şi lansat pe albumul său de compilaţii “Number Ones” (17 noiembrie 2003). One More Chance a apărut ca single pe 20 noiembrie 2003, atingând locul 83 în topurile din SUA, locul 5 în Marea Britanie şi locul 1 în Venezuela, Moldova şi Turcia. A fost ultimul single original lansat în timpul vieţii lui Michael Jackson. Videoclipul, la care începuse să lucreze, a rămas nefinalizat, din cauza acuzaţiilor şi a procesului care le-a urmat, iar după aceea, Michael n-a mai avut puterea să continue – în orice caz, nu a mai vrut să apară pe sticlă cu viedoclipuri noi. Profund rănit, trist şi însingurat, s-a retras în castelul său de cristal, acolo unde nu aveau acces hienele din media şi nu-l mai putea răni nimeni.

One More Chance este o baladă R&B, soul care vorbeşte despre sentimentul de singurătate şi dorinţa de a-l înlătura prin iubire. Iubirea este însăşi esenţa vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care le poate realiza o fiinţa umană. Iubirea poate să însoţească celelalte acte fundamentale ale noastre. Iar Michael Jackson, dincolo de statutul de megastar ori de cel de Rege Pop, era un om şi, ca orice om, avea nevoie de iubire.

De data asta voi face tot posibilul ca să fie bine;
nu pot merge mai departe fără să te am alături,
fii adăpostul meu, vino şi salvează-mă din furtuna asta
şi odată afară din răceala aceasta, am nevoie de cineva;
Oh, de ce?
Dacă o vedeţi, spuneţi-i asta din partea mea:
tot ce-mi trebuie este
încă o şansă la iubire...

One More Chance ne arată cât de singur se poate simţi un om care s-a întâmplat să se afle în lumina reflectoarelor toată viaţa lui; un om care, deşi s-a dedicat carierei sale, muncind cu pasiune şi neobosit, a simţit întotdeauna, chiar dacă foarte rar a arătat asta, că împlinirea supremă i-ar fi dat-o dragostea; că “întreg” cu adevărat ar fi fost doar alături de cea care l-ar fi putut iubi, nu pentru că era Regele Pop, ci pentru că era “el”.

Căutând-o pe aceea care mă va face să mă simt întreg
ajută-mă să dezvălui aceste mistere
fulgere sunt gata să lovească în ploaie, doar deasupra mea
uneori doare atât de rău, încât îmi taie răsuflarea
oh, de ce?
Dacă o vedeţi,
spuneţi-i asta din partea mea:
tot ce-mi trebuie este
încă o şansă la iubire...

Videoclipul, a cărui lansare oficială este astăzi, prezintă un scenariu interesant, atât prin concepţie, cât şi prin faptul că el completează mesajele transmise prin versuri. Michael Jackson este singur într-un club elegant; cântă şi dansează printre mesele goale, în timp ce mulţimea de clienţi stau pe scenă şi îl privesc. Paharele lovite cu piciorul, de pe mese, exprimă disperarea artistului ostracizat, exclus din lumea obişnuită şi care nu poate beneficia de lucrurile la care au acces doar oamenii obişnuiţi. Antagonismul dintre imaginea lui Michael, singur, în clubul acela mare, şi mulţimea înghesuită pe scenă, reflectă clar delimitarea dintre două lumi: cea a artistului exilat în solitudinea faimei şi spectatorii obişnuiţi care, deşi sunt îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, beneficiază de apropierea reciprocă, pe care le-o conferă acel spaţiu strâmt. Paralela este evidentă: artistul se simte singur în castelul său de cristal, iar admiraţia pe care o primeşte de la fani nu poate suplini iubirea. După cum spunea el însuşi, odată: „Nu-mi doresc să însemn totul pentru toată lumea, dar mi-ar plăcea să însemn ceva pentru cineva.” Cât adevăr şi câtă tristeţe răzbat din aceste cuvinte!

Şi voi umbla în jurul lumii ca să o găsesc
şi nu-mi pasă cât ar dura, nu
aş naviga pe şapte mări ca să fiu lângă ea;
iar dacă se întâmplă să o vedeţi,
spuneţi-i asta din partea mea:
încă o şansă la iubire...

Aşa cum Michael ne-a învăţat de multă vreme, era decis ca nici de această dată să nu renunţe. Era decis să caute iubirea, oriunde s-ar afla, indiferent cât l-ar costa, şi în ultimă instanţă a apelat la noi, ceilalţi: “dacă se întâmplă să o vedeţi, spuneţi-i asta din partea mea...” Din păcate, însă, celui care ne-a oferit atât de multe şi care nu a cerut în schimb decât atât: “încă o şansă la iubire”, nu i-a fost îndeplinită această dorinţă firească, simplă şi posibil de realizat. Orice om are dreptul la iubire şi mulţi dintre noi avem norocul să o întâlnim. Michael Jackson nu a avut acest noroc. Acest lucru este unul în plus care delimitează cele două lumi, cea a lui Michael Jackson şi cea a noastră. Acest lucru exprimă diferenţa dintre ceea ce primesc oamenii obişnuiţi şi ceea ce primesc marii artişti.

Vreau să închei acest articol tot cu nişte cuvinte rostite de Michael, încă din anul 1988; şi care pot fi o concluzie care a precedat cu 15 ani versurile melodiei One More Chance:

„Uneori mi-e greu să privesc în ochi femeile cu care mă întâlnesc, chiar dacă le cunosc bine. Relaţiile mele nu au avut sfârşitul fericit pe care îl caut. Lucrurile pe care le împart cu milioane de oameni nu sunt genul de lucruri pe care le împarţi cu o singură persoană. Multe femei vor să ştie ce anume mă face să reacţionez – de ce trăiesc aşa cum trăiesc sau de ce fac lucrurile pe care le fac – încercând să-mi pătrundă în minte. Ele vor să mă salveze de singurătate, dar o fac în aşa fel încât îmi dau impresia că de fapt nu vor decât să ia parte la singurătatea mea – ceea ce nu doresc nimănui, pentru că eu cred că sunt cel mai singur om de pe pământ.”




...

"Breaking News" - Michael Jackson's new song

...



Mulţumiri Ancăi, pentru că mi-a dat de ştire despre acest articol, pe care m-am gândit că e util să-l traduc pentru fanii români ai Regelui Pop, Soul & Rock.



Povestea din spatele noului cântec controversat al lui Michael Jackson

de Joe Vogel (articolul original aici)



De la dispariţia prematură a lui Michael Jackson în iunie 2009, speculaţiile au explodat în jurul muzicii lăsate de el în urmă. Cât de finalizate sunt cântecele? Care este calitatea materialelor? Şi, mai ales, cum şi când vor fi lansate?

În timp ce scriam şi mă documentam pentru cartea “Man in the Music: The Creative Life and Work of Michael Jackson” (care va fi lansată în 2011), am fost suficient de norocos să arunc o privire in profunzimea întregului catalog al lui Michael – inclusiv a muncii în care a fost implicat in ultimii să ani. Sursele mele au lucrat îndeaproape cu Regele Pop, de-a lungul vieţii sale şi mi-au fost de un real şi de încredere ajutor în timpul celor cinci ani în care am lucrat la această carte. Cu toate controversele care tind să înconjoare tot ceea ce este legat de Michael Jackson, e dificil să separi adevărul de fictiune. Dar am nişte convingeri legate de ceea ce am aflat despre materialul care va apărea pe primul album postum, “Michael”.

Fiind un perfecţionist notoriu, Michael a înregistrat întotdeauna mult material, înainte de a decide structura albumelor sale. Există cel puţin o sută de cântece, înregistrate în timpul carierei sale solo, şi care nu au intrat pe albumele sale de studio. Unele dintre ele au apărut deja, în ediţii şi colectii speciale, altele s-au “scurs” online în diferite forme; şi multe altele nu au fost auzite niciodată.

Pe 8 noiembrie 2010, la miezul nopţii, situl MichaelJackson.com a etalat primul cântec oficial din arhivă (cu excepţia demo-ului de pe la începutul anilor ’80, “This is It”, care a fost inclus în filmul cu acelaşi nume). Chiar dinainte de lansare, însă, au apărut controversele privind “Breaking News” şi alte aşa-numite “înregistrări Cascio”. Iar de atunci, discuţiile s-au intensificat.

În mod previzibil, foarte puţin din aceste discuţii se referă la conţinutul noului cântec: viorile excepţionale din intro, refrenul în stil “Off The Wall” sau semnătura lui Jackson – acuzaţiile către o media care se hrăneşte cu “ultimele ştiri” (a se citi: scandaluri), cu tentă obsesiv-compulsivă (“Orice-ar fi/Nu vrei decât să citeşti asta din nou”). Nici nu s-a acordat atenţie muncii depuse de talentatul producător şi prieten de-o viaţă al lui Jackson, Teddy Riley, care a dat cântecului o strălucire proaspătă şi loială.

Ironic este, desigur, felul în care muzica lui Jackson a fost primită timp de zeci de ani, substanţa ei omisă în favoarea senzaţionalismului şi a controverselor menite să zăpăcească publicul. Totuşi, o parte dintre ele i-ar smulge, fără îndoială, un zâmbet celui care a afirmat odata că îşi dorea să facă din viaţa lui “cel mai mare show din lume”. Michael Jackson s-a logodit, din punct de vedere artistic, atât cu ispita, cât şi cu monstruozitatea gloriei.

În “Breaking News”, Jackson nu numai că îşi transmite mesajul, dar şi anticipează modul în care el va fi recepţionat. Într-un vers, îi biciuieşte pe cei care sunt nerăbdători “să-i scrie necrologul”. În refren, îşi întreabă ascultătorii, aşa cum a făcut de-a lungul carierei, cum îşi doresc să fie: e el acel monstru la care se gândesc?


Evident, până în 2007 (anul în care a fost înregistrat “Breaking News”), Michael a aflat cât de dăunătoare şi de acaparatoare poate fi viaţa trăită în lumina reflectoarelor. Ultimii doi ani (dinainte de 2007) şi-i trăise ca un vagabond, călătorind din Estul Mijlociu (Bahrain), în zonele rurale din Irlanda, şi apoi într-un castel privat din Las Vegas. Către sfârşitul anului 2007, s-a înfăţişat cu copiii la uşa prietenilor lui de-o viaţă, familia Cascio din Franklin Lakes, New Jersey. Jackson a fost apropiat cu familia Cascio timp de aproape douăzeci de ani. În tot acest timp, ei nu l-au trădat nici măcar o dată pentru banii tabloidelor (în ciuda multor oferte), dar i-au arătat loialitate şi i-au oferit o normalitate de care el nu s-a bucurat prea des. În programul funerariilor lui Jackson, familia cascio a fost prezentată ca “prima familie a dragostei”.

Jackson a stat cu familia Cascio aproape patru luni şi, împreună cu Frank Cascio, Eddie (Angel) Cascio şi solistul James Porte (poreclit Bobby Ewing), s-a angajat în cele mai susţinute şedinţe de înregistrări din ultimii ani. Cântecele create în timpul acestor sedinţe – “Breaking News”, “Keep Your Head Up” şi “Monster”, la toate Jackson fiind coautor – sunt aşteptate să apară pe noul album. În timpul şederii în New Jersey, Jackson a înregistrat şi pentru albumul “Thriller 25”, care a apărut în 2008.

În afară de familia Cascio, mai există câteva persoane, apropiate lui Jackson, care aveau cunoştinţă de munca sa din New Jersey. El le-a spus acestor persoane că era entuziasmat în legătură cu ceea ce realiza împreună cu familia Cascio. Portivit lui Frank Dileo, prietenul şi managerul lui, Michael plănuia să aducă echipamentul de înregistrări la Londra, în timpul concertelor de la Arena 02, ca să poată finaliza unele dintre ultimele cântece.

Prima înregistrare care a fost ascultată, dintre cele create cu familia Cascio – “Breaking News” – nu este o manifestare clară a abilitaţilor lui Michael. Cea mai criticată e vocea lui, de veridicitatea căreia chiar unii membri ai familiei sale şi unii fani se îndoiesc. Există motive de înţeles pentru asta. Aceasta nu este, evident, o înregistrare tipică pentru Michael Jackson: nu a avut şedinţe de încălzire a vocii cu Seth Riggs, melodia nu e netezită şi lustruită de Michael, nici nu l-a avut pe Bruse Swedien şi nici cea mai nouă tehnologie de studio din lume, ca să capteze vocea originală. Acesta este un demo, completat în backing de vocea lui James Porte (pentru care primeşte drepturi de autor), şi produs aproape patru ani mai târziu de Teddy Riley.

Pentru Riley, care a început să lucreze cu Jackson la începutul anilor ’90, a fost dificil, din punct de vedere emoţional,să finalizeze munca neterminată a prietenului său. Ca să-l ajute în inspiraţie, Riley s-a înconjurat cu fotografii ale lui Michael. “Acesta a fost singurul lucru care m-a ţinut să nu-mi pierd minţile în timp ce lucram”, a spus Riley. “Pentru că, ştii, s-ar fi auzit în cântec lacrimile mele căzând pe clape”.

Riley a spus că motivaţia sa fundamentală a fost să ducă mai departe moştenirea lăsată de un prieten. El a abordat înregistrările, nu să le înfrumuseţeze, ci doar să le completeze cât de bine putea. Gândul care l-a inspirat a fost: “Ce ar fi dorit Michael?” Chiar a adus cu el sunete înregistrate de Jackson pe vremea când lucrau împreună. Produsul final este, desigur, o aproximaţie. Dar pentru Riley a fost o muncă plină de iubire.

Controversele au început după ce Riley a finalizat melodiile şi trei dintre ele au fost acceptate de Sony pentru album. Nişte indivizi – unii cu intenţii nobile, alţii mai puţin – şi-au exprimat îngrijorările cu privire la autenticitatea vocii lui Michael. Aceste îngrijorări au fost luate în serios de succesorii lui Jackson. Avocatul Howard Weitzman a fost solicitat de coexecutorii testamentari John Branca şi John McClain să conducă o investigaţie care să verifice autenticitatea înregistrărilor Cascio. Succesorii aveau multe de pierdut dacă înregistrările erau frauduloase. De la dispariţia lui Jackson s-au făcut eforturi inteligente de a păstra şi spori moştenirea lăsată de artist, inclusiv documentarul despre cel mai mare concert al tuturor timpurilor {“This Is It”), o nouă colecţie de videoclipuri (“Michael Jackson’s Vision”), un joc video (“Michael Jackson: The Experience”), un spectacol original cu Cirque du Soleil (“Michael Jackson: The Immortal World Tour”) şi cel mai mare contract cu un studio de înregistrări din istoria muzicii pop.

Poate nu mai puţin important, administratorii averii lui Michael Jackson au dat skip la multe afaceri, alegând doar proiectele pe care le pot manageria şi care onorează numele Jackson. A-şi risca credibilitatea, atât faţă de fani, cât şi faţă de critici, pentru câteva înregistrări care pot fi puse la îndoială, ar fi cel puţin o dovadă de nechibzuinţă (la fel şi pentru Sony, care a investit peste 200 milioane $ în proiectele postume ale artistului).

În ciuda relaţiei apropiate cu familia Cascio, succesorii lui Jackson nu au acceptat materialele cu încredere oarbă. Ei au invitat patru dintre specialiştii (ingineri de sunet) cu care Michael a lucrat în ultimii treizeci de ani, trei producători care, la fel, au lucrat cu el (inclusiv Teddy Riley) şi au vorbit cu unul dintre muzicienii cu care a colaborat Michael şi care, de asemenea, a participat la una dintre înregistrările Cascio. Fiecare dintre ei a ascultat versiunile a capella ale înregistrărilor Cascio, fără acompaniament instrumental, aşa incât să-şi poată exprima opinia dacă vocea principală este sau nu a lui Jackson. Toţi au confirmat că vocea este, indubitabil, a lui Michael Jackson. Aceşti ingineri, producători şi muzicieni sunt cu toţii oameni în care Jackson a avut încredere şi ale căror nume sunt foarte cunoscute fanilor lui Michael.

În plus, la cererea lui John Branca şi a lui John McClain, Howard Weitzman a apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi muzicologi de investigaţie să asculte vocea a capella şi să o compare cu o altă versiune a capella a unuia dintre cântecele cunoscute ale lui Michael.Acest expert a efectuat analiza acustică utilizând o procedură ştiinţifică obiectivă, şi a atestat că vocea din înregistrare este a lui Michael Jackson.

Sony Music şi-a desfăşurat propriile investigaţii, angajând un alt muzicolog, la fel de respectat, care a comparat spectrul vocal din înregistrările Cascio cu înregistrări despre care se ştie fără niciun dubiu că sunt ale lui Michael şi a ajuns la aceeaşi concluzie: este vocea lui Michael Jackson.

De asemenea, s-a verificat în mod special şi s-a confirmat că vocea din aceste înregistrări nu este a imitatorului Jason Malachi.

Rezultatele acestor investigaţii exhaustive au confirmat convingerile echipei Sony că melodiile prezentate de succesoratul lui Jackson cinţin, toate, vocea autentică a Regelui Pop. Şi astfel s-a luat decizia de a include trei dintre înregisrările Cascio pe albumul “Michael”. Alte înregistrări vor fi incluse pe viitoarele albume care vor conţine materiale nelansate ale artistului.

Chiar dacă nu sunt perfecte – aşa cum niciun material postum nu poate fi – în mod sigur sunt de apreciat. Înregistrările Cascio reprezintă, până la urmă, o parte din ultimele creaţii ale lui Michael Jackson. Nu erau gata să fie lansate – dar nici Michael Jaskcon nu era gata să moară.

“Breaking News”, “Monster”, “Hold My Hand” şi celelalte înregistrări care vor fi incluse în albumul “Michael” sunt, ca şi documentarul “This Is It”, fragmente ale unei viziuni nefinalizate. Nu sunt toate lustruite şi nu au tuşa finală cu care erau obişnuiţi ascultătorii Regelui Pop; dar sunt ale lui, sunt parte din el, şi sunt cântece pe care unii dintre prietenii şi colaboratorii lui Michael au simţit că fanii lui merită să le asculte.


Cântecul “Breaking News”:





Versiunea a capella:




...

One Day With You

...


Cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, le urez din toata inima celor care poartă aceste nume, La Mulţi Ani, cu multe bucurii şi multă dragoste!

Pentru Michael, am un mic tribut, făcut împreună cu sora mea.





One Day With You

I asked myself what I would do
If I could spend some time with you
I try to close my eyes and pray
To have you here for just one day

I’d take your hand, I’d make you smile
I’d be your playmate for a while
I’d say to you I am your friend
And always be, until the end

I’d share with you my wings to fly,
The beauty of the summer sky,
The cherry flowers falling down
Making for you a blossom crown

I’d show you love that never dies
And bring the magic in your eyes
Then all the birds would come along
And sing for you a little song

These are the things I’d like to do
If I could spend some time with you
I kiss you in my mind and pray
To have you here for just one day.


***

O zi cu tine

M-am întrebat ce aş face
Dacă aş putea să petrec un timp cu tine
Încerc să închid ochii şi mă rog
Să fii aici măcar pentru o zi

Ţi-aş strânge mâna, te-aş face să zâmbeşti
Ţi-aş fi partener de joacă pentru o vreme
Ţi-aş spune că îţi sunt prieten
Şi-ţi voi fi întotdeauna, până la sfârşit

Mi-aş împărţi cu tine aripile
Şi frumuseţea cerului de vară
Florile de cireş căzând
Şi făcându-ţi coroană

Ţi-aş arăta iubirea care nu moare niciodată
Şi ţi-aş aduce magia în privire
Apoi, toate păsările ar veni
Şi ţi-ar cânta un mic cântec

Acestea sunt lucrurile pe care mi-ar plăcea să le fac
Dacă aş putea să petrec un timp cu tine...
Te sărut în gând şi mă rog
Să fii aici, măcar pentru o zi.


Mikael Dobrescu & Simona Crăciun

(7 noiembrie 2010)


...

O zi cu Michael Jackson

...


Site-ul Michael Jackson Tribute Portrait organizează un concurs cu tema: “Cum ar fi dacă ai avea şansa să petreci o zi cu Michael Jackson?”. Mai jos vă prezint traducerea anunţului şi a condiţiilor de participare, publicate în original aici.



Unul dintre cele mai frumoase cântece pe care Michael le-a înregistrat a fost cel dedicat lui Ryan White, “Gone Too Soon”. Acest cântec are astăzi o semnificaţie specială pentru noi toţi, deoarece ne reprezintă sentimentele faţă de Michael Jackson.

Când ştii că cineva drag va muri, chiar dacă asta nu-ţi uşurează durerea, cel puţin ai posibilitatea de a-ţi lua rămas-bun. Ai şansa de a-i spune celui drag ce înseamnă el pentru tine, cum te-a inspirat iubirea lui şi cum ţi-a schimbat viaţa în bine. La fel ca atunci când cineva la care ţii s-a dus neaşteptat, dispariţia lui Michael ne-a făcut să ne simţim pierduţi şi neconsolaţi, pentru că nu am avut şansa să facem nimic din toate astea.

De curând, am citit o carte scrisă de Mitch Albom intitulată “Pentru încă o zi”. Această carte, aşa cum explică autorul, “explorează întrebarea: Ce ai face dacă ai putea să petreci încă o zi cu cel pe care il iubeşti?” Aceasta m-a făcut să mă întreb ce aş face eu dacă mi s-ar oferi şansa de a petrece o zi cu Michael. Ce mi-aş dori să-i spun? Cum aş vrea să petrec acea zi? Despre ce mi-ar plăcea să discut cu el? Ce aş vrea să aflu de la el?

Mi-am petrecut câteva minute imaginându-mi cum ar fi acea zi; m-a inspirat să scriu un poem, pe care l-am inserat în filmul de mai jos. Şi, în loc să intru în detalii privind cum aş vrea să fie ziua mea, m-am gândit că ar fi mai interesant să transform această idee într-un concurs creativ şi să aflăm cum aţi vrea să fie ziua voastră.


Detalii privind concursul:

Trimiteţi o piesă creativă conţinând un text care să răspundă la întrebarea: Dacă aţi avea şansa să petreceti o zi cu Michael Jackson, cum ar fi acea zi? Ce aţi dori să-i spuneţi? Ce aţi dori să ştiţi? Ce v-ar plăcea să experimentaţi? etc.

Puteţi participa cu orice formă de text creativ: o scrisoare către Michael, un poem, o scurtă poveste etc. Puteţi include elemente artistice, dacă doriţi (fotografii, desene, picturi, filme etc.) Folosiţi-vă imaginaţia.


Premii:

Câştigătorul va fi ales de un comitet format din membri ai Michael Jackson Tribute Portrait iar creaţia sa va fi postată pe site. Premiul constă în:
● o descărcare gratuită a “The Beat of Our Hearts – A Musical Tribute to Michael” – un CD care conţine melodii originale compuse şi interpretate de prieteni şi fani ai lui Michael, produs de Michael Jackson Tribute Portrait;
● cel mai râvnit premiu – un punct în zona inimii lui Michael, la portretul nostru MJTP.


Instrucţiuni privind concursul:

● Textul trebuie să fie original – nu se acceptă plagiatul sau utilizarea creaţiei altcuiva;
● Deşi cu totii ne dorim să fi putut preveni dispariţia lui Michael şi suntem supăraţi pe cei care au contribuit la ea, vă rog să nu scrieţi despre asta. Nu e vorba despre a schimba trecutul, ci doar despre cum v-aţi petrece o zi cu Michael, dacă aţi avea posibilitatea să o faceţi.
● În sfârşit, dar nu mai puţin important, vă rog să păstraţi decenţa în scriere. Textul trebuie să fie “G-rated” (adică să fie accesibil pentru orice fel de audienţă, inclusiv copiii – nt)
● Trimiteţi creaţiile voastre despre ‘O zi cu Michael Jackson” Lindei Higgins, la linda@michaeljacksontributeportrait.com
● Termenul este 9 noiembrie 2010. Vă rog să vă menţionaţi numele de user şi numărul (Dot#) de pe site-ul MJTP

Notă: Creaţiile care nu respectă aceste standarde vor fi descalificate.


Acesta este filmul pe care l-am creat eu şi care sper să vă stârnească imaginaţia.


Linda Higgins






...

Imitaţii, epigoni, pastişe şi kitch

...


Unii îi spun adoraţie, alţii admiraţie... eu îi spun imitaţie ratată. Dintotdeauna, impotenţa artistică (sau de orice alt fel) care nu-şi acceptă anonimatul, recurge la pastişarea unor maeştri (pastişă = imitaţie fără valoare). Unii reproduc stilul pictorilor renumiţi, alţii îşi aleg ca modele scriitori, alţii imită actori. În epoca entertainment-ului, însă, ţinta imitatorilor a devenit universal stabilită: marile staruri. Avem o armată de Elvişi burtoşi, cu perciuni imenşi; avem o gloată de gay care, prin cluburile de profil, le imită pe Cher, Tina Turner ori Marilyn Monroe... Şi, evident, avem o turmă crescândă de imitatori ai lui Michael Jackson. Dar, dacă imitatorii lui Elvis au bunul-simţ să cânte live, dacă cei ai lui Marilyn Monroe, chiar dacă fac playback, au bunul-simţ să fie amuzanţi – ei bine, imitatorii lui Michael Jackson nici nu cântă live, nici nu sunt amuzanţi. Lumea entertainment-ului funcţionează după nişte reguli bine stabilite şi, dacă vrei să-ţi faci carieră din a-i imita pe alţii, e musai să îndeplineşti cel puţin una dintre cele două condiţii esenţiale: să imiţi total ori să distrezi. Când nu eşti capabil să faci nici una nici alta, ceea ce produci tu pe scenă se numeşte kitsch (kitsch = copie inferioară, lipsită de bun-gust, a unui stil sau a unei valori recunoscute). În cazul acesta, imitarea nu e decât o maimuţăreală ieftină iar aşa-zisul “artist” nu e decât un epigon amărât (epigon = succesor al unor predecesori iluștri – scriitori sau artiști – care imită fără spirit creator ideile și metodele acestora). Dacă există totuşi destui oameni care sunt în stare să plătească pentru a te vedea maimuţărindu-te, asta se datorează prostului-gust şi non-valorii promovate agresiv, care au zăpăcit publicul şi i-au tulburat capacitatea de a discerne între artă şi kitsch. Din cauza asta nu ne ducem la spectacolele artiştilor adevăraţi, dar ne îngrămădim să vedem “impersonatori”. Din cauza asta ne îmbrăcăm cu gioarse turceşti sau chinezeşti, care au etichete “de firmă”. Şi tot din cauza asta purtăm, alăturate, bijuterii din metale preţioase şi gablonţuri – pe principiul “mulţi văd, puţini cunosc” – o subestimare flagrantă a celorlalţi, caracteristică zilelor noastre. Am văzut, nu demult, o rablă de Dacie din anii ’80, care arăta de parcă fusese vopsită cu pensula (ceva îngrozitor), dar avea postată pe capotă, semeaţă, o emblemă de BMW. Ceva mai penibil de atât nu-mi pot imagina. Dar, evident, unora li se pare că eticheta e totul.

Lui Michael Jackson nu-i plăceau imitatorii, aşa cum niciunui geniu nu-i plac ciumpalacii care încearcă să ciugulească din gloria lui, reciclându-i creaţiile. Fanii care au impresia că Michael Jackson îi admira sau respecta pe imitatori, fac nişte confuzii grave. E adevărat că era încântat atunci când un artist sau altul îi “fura” paşii de dans. Emanuel Lewis, Wade Robson, Chris Tucker (în “Rush Hour”), chiar sora lui, Janet – ca să enumăr doar a mia parte dintre ei – au învăţat paşii de dans ai lui Michael şi nu e nicio problemă în asta. Observ foarte des, în videoclipuri, secvenţe din coregrafiile lui Michael. Dar, de la asta şi până la a te îmbrăca la fel ca Michael, a-i imita toată coregrafia şi încă pe propriile sale cântece, e o distanţă ca de la curcubeu la balta de mâzgă. Atunci când înveţi paşii de dans ai lui Michael, se cheamă că îl consideri un mentor, iar tu eşti ucenic. Atunci când încerci să-i clonezi personalitatea, se cheamă că vrei să-i furi identitatea, iar tu eşti un impostor. Ca sa nu mai spun că toţi imitatorii lui Michael, fără excepţie, arată atât de penibil, încât însăşi existenţa lor este o jignire imensă şi un afront de neiertat pentru cel care este Regele Pop (şi pentru oricine ar fi fost în locul lui). Iar unii dintre ei au şi tupeul incredibil de a se autodeclara “singurul impersonator oficial”. Nu există impersonator oficial – în orice caz, nu există unul pe care să-l fi acceptat Michael (şi părerea mea de nepriceput este că “oficial” presupune acordul persoanei în cauză). O altă confuzie pe care o fac mulţi fani este cea între “dublură” şi “imitator”. Evident, Michael Jackson (la fel ca mulţi alţi artişti) a folosit dubluri. Dar aceste dubluri sunt nişte profesionişti antrenaţi într-un domeniu special şi care se numesc cascadori. A confunda ceea ce face un cascador cu ceea ce fac imitatorii e curată blasfemie.

Dar, destul cu vorbăria, să trecem la ceva concret. Ralph Cowan este un artist plastic renumit. A făcut portretele unor personalităţi precum Elvis Presley, Elizabeth Taylor, Frank Sinatra, Prinţesa Grace (Kelly), sultanul din Brunei etc. Printre numele care alcătuiesc lista sa de portrete, este unul care se ridică deasupra tuturor: Michael Jackson. În 1993, a început să lucreze, pentru Michael, tabloul prezentat mai jos.

Ralph Cowan îşi aminteşte că Michael Jackson era foarte timid şi era grozav să lucrezi cu el: Era pur şi simplu minunat şi mă emoţiona foarte mult când îmi auzeam numele rostit de aşa o voce faimoasă ca a lui.

De ce, pictându-l pe Michael Jackson, a fost ca şi cum ar fi lucrat pentru un rege: El trăia în această lume fantastică şi, dacă nu-i plăcea ceva, te simţeai de parcă ar fi avut puterea să te decapiteze. Dar felul lui de a face asta era să nu te mai cheme a doua oară. Şi la un moment dat, pe parcurs, el a încetat să mă mai caute – şi atunci mi-am dat seama că am fost “decapitat”.

Despre cum a fost la Neverland: L-am întrebat cum compune muzica şi m-a dus la copacul acela în care şi-a scris multe dintre cântece. M-am plimbat cu trenuleţul şi i-am îndrăgit pe totţi copiii de acolo. Copilul din mine putea să se integreze cu totul în jocurile de la Neverland... şi am gemeni, aşa că ador să mă aflu printre copii.

Ceea ce l-a frapat cel mai mult la Michael Jackson: Arăta grozav de bine. Era mai deschis la piele, dar nu era un alb pur. Îşi modificase nasul, dar era un nas minunat.

Iniţial, Cowan pictase doi câini ciobăneşti germani, în colţul din stânga jos al tabloului. Dar nu era ceea ce dorea Michael: M-a căutat şi cu vocea lui cea mai suavă, mi-a spus: “Nu-mi plac câinii, îmi plac maimuţele. Ai putea să-mi pictezi o maimuţă?” El nu dădea un ordin. Doar te ruga, atât de frumos, încât nu puteai să-l refuzi.





Iată explicaţiile lui Ralph Cowan în legătură cu simbolurile care apar în acest tablou:

1. Textul: “Sunt o creatură multidimensională care trece prin experienţa pământeană ca să învete cu încetul consecinţele gândirii. Am învăţat să meditez la timp şi am citit diferite cărţi spirituale.”

2. Armura în care e îmbrăcat: Michael era foarte, foarte sensibil şi se supăra atunci când oamenii spuneau lucruri rele despre el. Dacă purta armură, se simţea protejat.

3. Capa roşie: Semnifică regalitatea. El era un rege: Regele Pop.

4. Maimuţele: L-am pictat pe Bubbles, dar nu a fost planificat aşa de la început. În portretul original am avut doi câini, dar Michael mi-a spus că nu-i plac câinii.

5. Urna de argint: Reprezintă toate premiile pe care le-a primit.

6. Papagalul: Simbolizează turma celor mulţi care îi imită vocea si mişcările.

7. Fetiţa chineză: El vedea copiii ca pe îngeri, până când creşteau mari, apoi nu-i mai plăcea să stea în preajma lor, pentru că deveneau vanitoşi.*

8. Naveta spaţială: Atunci când cânta şi dansa pe scenă, se simţea ca şi cum intra într-o altă dimensiune.

9. Iisus: Michael era un Martor al lui Iehova, dar îi plăcea să vorbească despre Hristos şi despre cât de generos a fost Iisus cu el.

10. Femeia în rochie albă: Mi-a spus că o vedea ca pe o persoană care avea grijă de ceva magic, care urma să se întâmple. Michael îşi dorea să aibă copii, aşa că am pictat o bonă care arată ca un înger.


*În original: He saw children as angels until they grew up, and he didn’t want to be around them (then) because they had egos. Ca explicaţie suplimentară legată de ego, şi ca să nu se înţeleagă greşit: Lui Michael îi plăceau mult simplitatea şi umilinţa. A fi umil înseamnă a înţelege, a iubi, a te dărui, a face sacrificii…a fi umil înseamnă a fi măreţ, rar şi de calitate. A fi simplu înseamnă să te bucuri de existenţă în orice clipă, să fii lipsit de ego. Ego-ul este falsă personalitate. Unde există ego, nu există nici un mister, pentru că orgoliul, prin prostia sa, tinde să se scoată repede în evidenţă. Un proverb indian spune: "Paiele vin repede la suprafaţă în timp ce pietrele preţioase se lasă imediat la fund."


...

Conversaţie cu David Nordahl despre Michael Jackson – ca artist, subiect, intelectual, tată, prieten şi supravieţuitor

...


de Raven Woods (sursa: www.allforloveblog.com)


David Nordahl a fost prietenul lui Michael timp de 20 de ani şi a avut ocazia să-l cunoască sub mai multe aspecte: ca subiect pentru picturile sale, ca artist, ca partener de afaceri şi ca designer creativ (incluzând multe dintre jocurile din Neverland ori planurile de viitor pentru acest ranch). David Nordahl a petrecut mult timp cu Michael Jackson şi copiii săi. A fost prin preajmă, în timpul mariajului lui Michael cu Lisa-Marie şi a văzut cu ochii lui proprii, natura relaţiei dintre ei.

Portretele făcute de David Nordahl lui Michael, care de obicei îl prezintă în decoruri romantice, renascentiste, sunt unele dintre cele mai reprezentative şi recogniscibile imagini pentru fani, dar şi-au avut şi partea lor de controversă, care a debutat cu insistenţa lui Bashir de a include în documentarul „Living With Michael” cât mai multe secvenţe posibile ale picturii intitulate „Michael”, în care Regele Pop apare semi-nud şi înconjurat de heruvimi. Nefericita controversă care a înconjurat mare parte din opera lui David Nordahl pentru Michael, continuă şi astăzi, prin unele tabloide. Dar, să începem cu începutul.

Înainte de a deveni artistul personal al lui Michael, Nordahl era cunoscut ca pictor al comunităţilor de apaşi. Picturile sale, înfăţişând detalii autentice ale costumelor, obiceiurilor şi culturii apaşilor, i-au câştigat câţiva admiratori faimoşi, printre care Steven Spielberg, care avea în birou un tablou al lui Nordahl cu un sat de apaşi atacat de trupele SUA. În această pictură, un soldat, separat de ceilalţi, încearcă să apere doi copii cu un braţ, iar celălalt braţ îl întinde în faţă, pentru a opri atacul. Acesta a fost tabloul pe care l-a văzut Michael şi care l-a determinat să-l sune pe David ca să stabilească o întâlnire.

L-am întrebat pe David de unde vine interesul său pentru cultura nativilor americani şi am aflat cu surprindere că şi el, ca şi mine, are rădăcini apaşe, provenind de la tatăl său, care a crescut în rezervaţia Lakota (Sioux).


Acest tablou al lui David Nordahl prezintă capitularea lui Geronimo. Michael iubea picturile lui David despre nativii americani; dar era de părere că David avea nevoie să-şi lărgească orizonturile, pentru a include în opera sa umanitatea globală.


Nordahl îşi câştigase o reputaţie de pictor autentic al vieţii nativilor americani, atunci când l-a căutat Michael, impresionat de pictura văzută în biroul lui Spielberg. L-am întrebat pe David: “Ce anume crezi că l-a inspirat? Ce calităţi ale acestei picturi l-au impresionat în mod expres pe Michael?” David a răspuns: “Nu mi-a spus niciodată. Pictura prezintă o cavalerie care ucide femei şi copii şi presupun că empatia l-a ghidat.”

“Avea Michael cunoştinţe despre cultura nativilor?” Voiam să ştiu dacă şi asta a contribuit la elementele care l-au impresionat pe Michael. La urma-urmei, el însuşi avea strămoşi nativi, Choctaw din partea lui Joe, Cherokee din partea lui Katherine.

“Nu. Adică, ceea ce ştia el despre asta era nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce ştie majoritatea. Dar avea cunoştinţe generale bune despre cultura nativilor.”

“Cu alte cuvinte, el avea cel puţin un bagaj general de cunoştinţe privind credinţele şi valorile majorităţii triburilor.”

“Oh, absolut. Michael era la curent cu toate. Era un cititor vorace.”
Aceasta a condus la o discuţie scurtă privind “Earth Song”. Am spus că multe dintre versurile cântecului şi secvenţele din videoclip se bazau pe concepţia nativilor americani despre “schimbările pământului”, o profeţie cunoscută de multe triburi, în care se spune că pământul se va curăţa şi se va purifica printr-o serie de evenimente cataclismice. Multe triburi cred că ne aflăm deja în vremea schimbărilor. În profeţia Lakota, se spune că “schimbările pământului” vor fi anunţate de naşterea unui pui de bivol alb. (În 1992, chiar s-a născut un pui de bivol alb, dar a murit la scurt timp.) Indienii Cherokee au şi ei o versiune a profeţiei privind schimbările pământului.

“Fiecare trib are propria versiune a acestei profeţii”, a explicat David.

“Michael avea cunoştinţă de această profeţie?”


“Earth Song” înfăţişează acelaşi tip de evenimente cataclismice şi de purificare, care sunt prezentate in profeţiile nativilor americani despre “schimbările pământului”


“Da, avea.” David m-a aprobat, de asemenea, când am spus că cel puţin o sămânţă a conceptului de scenă pentru “Earth Song” (cu tancurile, soldaţii, sătenii disperaţi, şi cu Michael ca un mesager christic al păcii, între ei) poate să fi fost sădită în mintea lui, de acea pictură.

Dar, nu interesul particular pentru cultura nativilor l-a atras pe Michael la arta lui David. Michael căuta ceva mult mai măreţ şi mai cuprinzător. L-a întrebat pe David: “De ce pictezi numai nativi americani?” Considera că David trebuia să caute un subiect mult mai complex, ceva cu un orizont mult mai larg. Sau, poate că acesta a fost felul lui de a spune: “Nu te limita la o singură cultură, nu căuta o nişă îngustă. Lumea e un loc mult mai mare de atât.” Scopul lui a fost, de la început, să-l împingă pe David către o privelişte mai globală.

Povestea întâlnirii dintre Michael şi David e una interesantă şi amuzantă. Michael a invocat un pretext, ca să obţină ce dorea. “Mi-a spus că voia să ia lecţii de artă”, a spus David. Pictorul a fost căutat de apropiaţi ai lui Michael, care au aranjat întâlnirea. Aceasta se întâmpla în 1988, în timpul turneului “Bad”, iar David a primit o listă a opririlor din timpul turneului, ca să aleagă. “Am ales Denver, pentru că era cel mai aproape.” Aşa că, în timp ce se apropia data spectacolului din Denver, David şi-a pregătit meticulos toate materialele necesare pentru a da lecţii de pictură. Conversaţia lor iniţială, descrisă de David, a fost în genul următor:

Michael: “Predai lecţii de pictură?”

David: “Nu, nu predau.”

Dar Michael, punându-şi în aplicare şarmul irezistibil, a reuşit să-l convingă pe David că dorea sincer să înveţe. Într-un final, David s-a înmuiat şi a acceptat o întâlnire. Dar a fost evident, de la început, că lecţiile de pictat erau departe de ceea ce avea Michael în minte.

O limuzină l-a luat pe David ca să-l ducă la întâlnirea cu Michael. Îşi luase cu el toate materialele, crezând că avea să predea lecţii. Agenţii de securitate au coborât împreună cu Michael şi s-au învârtit de colo-colo câteva minute, până când Michael le-a spus că e în regulă şi că pot să iasă. Mai era şi o tânără, pe care Michael a trimis-o să cumpere nişte catarame pe care îi plăcea să le poarte la centură (să nu uităm că vorbim de perioada “Bad”).

“Să te asiguri că obţii reducerea de 20%”, i-a spus, referindu-se la discountul pe care ea trebuia să-l obţină pentru catarame.

În timpul primei întâlniri, au vorbit mult despre artă şi atle lucruri. Dar nu era niciun semn că Michael era interesat serios să ia lecţii. Atunci, de ce toate aceste şmecherii elaborate, cu pretextul că vrea lecţii de artă?

“Voia doar să se întâlnească cu mine”, a râs David. “Dorea să aranjeze o întâlnire, ca să vadă dacă ne înţelegem.”

Dar eu ştiam că Michael chiar era interesat de artă, aşa cum reiese din schiţele şi autoportretele pe care le-a făcut el însuşi. Şi am citit că, până la un punct, David chiar i-a predat lui Michael lecţii – sau a încercat. Şedinţele se încheiau, însă, destul de frustrant. Problema era obsesia lui Michael de perfecţionism, calitatea care l-a făcut geniu în muzică şi dans, dar şi cea care îl supăra cel mai mult atunci când venea vorba să deseneze ori să picteze.

“Se descuraja mult prea uşor”, a spus David. “Voia să-i iasă perfect de la prima încercare.” Până la urmă, Michael a renunţat, atunci când a văzut că nu reuşea să reproducă pe pânză întocmai, ceea ce vedea cu ochii minţii.

“Crezi că ar fi putut fi un mare artist, dacă ar fi studiat? Pentru că, din câte se pare, avea talent.”

“I-am spus odată că avea aptitudini pentru a deveni un mare artist. Dar dura ani de zile ca să-şi dezvolte aceste aptitudini. Da, chiar avea talent.”
“Ei bine, cred că amândoi ştim că asta nu avea cum să se întâmple”, am râs. Poate că lui Michael îi plăcea să cocheteze cu arta, dar evident, nu ar fi renunţat la cariera muzicală pentru asta.



Michael a făcut acest crochiu al lui Chaplin, când avea doar 9 ani. Era talentat, dar nu avea răbdare. “Se descuraja prea uşor.” – David Nordahl


Dar dacă ar fi trăit? L-aş putea vedea, în mod cert, în anii săi de aur, cu nebunia şi gloria scenei lăsate în urmă, urmând, în linişte dar cu pasiune, acest drum. L-am întrebat pe David dacă ştia despre zvonurile conform cărora Michael plănuia să se întoarcă la şcoală pentru a studia artele, la îndemnul fiicei sale Paris. “Nu mi-a spus niciodată asta”, a afirmat David, arătând că această poveste era ceva nou pentru el.

Totuşi, interesul lui Michael pentru artă era profund. “Diana Ross a fost cea care i-a trezit acest interes. L-a dus la muzee.” Vizitele la galeriile de artă deveniseră un mod preferat de a petrece timpul pentru Michael şi David, cu toate că ieşirea în public alături de Michael a fost întotdeauna o provocare care sfârşea în haos. Aşa cum am auzit de multe ori, era necesară o cooperare din partea proprietarilor, acceptarea lor de a-şi închide galeriile pentru public şi aşa mai departe. Odată, vizitau o galerie de artă al cărei acces presupunea să străbată un culoar cu pereţii de sticlă care trecea pe lângă un salon de coafură. Unele dintre doamne l-au recunoscut pe Michael. Aproape instantaneu, dincolo de geam se adunase o mulţime de femei în salopete, cu bigudiuri şi cleşti în păr; cu feţele lipite de geam, încercând cu disperare să-l vadă pe Michael. “Obişnuia să spună că putea păcăli pe oricine deghizându-se, cu excepţia femeilor. Ele îi recunoşteau mersul, erau imbatabile.” – a afirmat David.

Am vrut să întreb despre conceptele picturilor pe care le-a făcut pentru Michael, dar asta s-a dovedit a fi un subiect mult mai complex, pentru care nu era suficient un singur răspuns. Am avut ocazia să intru în profunzimea acestui subiect atunci când David mi-a prezentat nişte slide-uri cu unele dintre cele mai cunoscute picturi ale sale şi crochiuri făcute pentru Michael; şi mi-a spus povestea fiecăruia dintre ele, de la primele tuşe şi până la produsul final. Dar, conceptul pentru fiecare pictură era de obicei un efort colaborativ. “Unele lucruri le făcea Michael, altele le făceam împreună. Ideile acestea minunate sunt ale lui.”

Un alt aspect pe care l-am discutat, a fost controversa din jurul unora dintre picturi. „E un subiect dificil – am spus – pentru că eu personal consider că toate tablourile sunt frumoase. Dar nu cred că trebuie să-ţi mai spun că există oameni care afirmă că unele dintre ele sunt ’artă pedo’ ” După acuzaţiile de molestare, desigur, media a căutat orice care ar fi putut servi drept „dovadă” că Michael era vinovat de acele acuzaţii. Faptul că multe dintre picturi înfăţişau copii şi pe Michael printre ei, ca o figură aproape christică, a făcut ca multe dintre operele lui Nordahl să fie disecate şi analizate la microscop.



Martin Bashir a făcut o ditamai parada cu pictura „Michael”. Dar David Nordahl are nişte cuvinte elocvente pentru a-l caracteriza pe Bashir.


„Martin Bashir, după cum ştii, a fost obsedat să distrugă pictura intitulată ’Michael’ ”

„Rahat!... Scuză-mi limbajul.”

L-am asigurat că nu era cazul să se scuze. „Martin Bashir chiar e un rahat.”, am spus.

„Am încercat să-l conving pe Michael să nu faca documentarul acela. Dar el era convins că Bashir va face pentru el ceea ce făcuse şi pentru prinţesa Diana.”
Aceasta a condus la o scurtă discuţie despre Bashir, care a falsificat declaraţiile bancare ale fratelui Dianei, ca să o şantajeze pentru a accepta acel interviu. „Ştiai asta, David?”

„Nu, nu ştiam. Dar nu mă miră.”

Pe măsură ce aflăm poveştile reale din spatele acestor picturi, ne dăm seama, încă o dată, cât de ridicole sunt acuzaţiile proferate de tabloide. De exemplu, referitor la Field Of Dreams, Michael a vrut pur şi simplu o pictură care să înfăţişeze copii de toate naţionalitaţile, din toată lumea. Aceasta era tema legată de viziunea sa pentru fundaţia Heal The World (al cărei logo, cel reprezentând pământul bandajat, a fost pictat tot de David). Ideea din Filed Of Dreams era de a prezenta copii de toate rasele şi naţionalităţile, făcând ceea ce fac copiii de obicei, inclusiv năzbâtii, dar în modul inocent, copilăresc. De exemplu, băieţelul care se uită pe furiş sub fusta unei fetiţe a fost ideea lui Michael. „Copiii fac chestii din astea”, a spus el. Nordahl a povestit că, după ce au debutat acuzaţiile, el însusşi a fost bombardat constant de tabloide şi de media cu oferte de până la 25.000 $ pentru a dezvălui detalii murdare despre Michael. Adevărate sau nu, nu conta. „Voiau să ştie cine erau copiii din tablouri, care erau numele lor... Ei bine, nu aveam cum să le dau numele lor, pentru că niciunul dintre acei copii nu a existat în realitate. Toţi au fost inventaţi.”


David Nordahl - "Study For Field Of Dreams"


...Ei bine, cu unele excepţii. În Filed Of Dreams, Nordahl a folosit o fotografie a soţiei sale de când era copil, ca model pentru fetiţa care se vede în dreapta lui Michael, sub braţul său. Fetiţa afro-americană care mănâncă dintr-un corn cu îngheţată de vanilie, e tot soţia lui David. „Am decis să o folosesc tot pe soţia mea şi aici”, explică David. „Singura diferenţă este că i-am modificat culoarea pielii.”

Aceasta nu este singura surpriză. Majoritatea picturilor lui Nordahl (de obicei, la dorinţa lui Michael) sunt pline de astfel de mici surprize şi secrete. De exemplu, David mi-a spus că, dacă mă uit cu atenţie, îi voi găsi ascunşi în picturi pe Elisabeth Taylor, Fred Astaire sau Macaulay Culkin, ori alţi prieteni sau celebrităţi. Aţi fi surprinşi în ce locuri sunt ascunşi toţi aceştia în tablourile lui David, dacă vă uitaţi de aproape şi dacă ştiţi ce anume să căutaţi. După cum spune David, lui Michael îi plăcea mult ideea de a avea „surprize ascunse’ în picturi şi adeseori făcea un joc din asta, cu copiii care veneau la Neverland, întrebându-i dacă reuşeau să găsească diverse lucruri sau persoane în picturile respective.

„Uneori Michael îmi spunea unde anume voia să pun surprizele ascunse. Uneori le ascundeam atât de bine, că nici noi nu le mai găseam”, a spus David.

L-am întrebat despre Camelot, tabloul pe care l-a făcut pentru Michael şi Lisa Marie. Ştiam că lucrul la acest tablou i-a oferit ocazia specială de a observa îndeaproape relaţia dintre ei. „O, da. Am petrecut două săptămâni cu ei.”

„Cum erau, ei doi, împreună?”

„Absolut fabuloşi. Un cuplu încântător.”

„Prin urmare, din câte ai putut observa, chiar erau îndrăgostiţi?”

„Fără îndoială. Erau frumoşi împreună. Mi-a frânt inima să aflu că au divorţat.”



David Nordahl - "Camelot"


Ceea ce spune David contrastează puternic cu ceea ce afirmă tabloidele, că mariajul lor a fost simulat. Dar, ceea ce spune David este exact ce afirmă majoritatea prietenilor lui Michael, care au fost în preajma cuplului. În orice caz, două săptămâni sub acelaşi acoperiş cu cei doi, e o perioadă mai mult decât suficientă ca să vezi cu ochi tăi dacă ceva ar fi fost în neregulă cu relaţia lor. David nu i-a iubit doar pe Michael şi Lisa Marie separat, ci i-a iubit împreună, ca şi cuplu. „Dar Lisa a venit în această căsătorie cu propriii ei copii şi nu mai voia alţii. Bănuiesc că probabil că acesta a fost motivul principal pentru ruptura dintre ei” – a spus David.

Între timp, Camelot a fost lăsat neterminat. „Michael nu a fost mulţumit de castel. L-ar fi vrut mai deosebit.” Înainte ca David Nordahl să facă acel castel mai deosebit, povestea de dragoste se terminase. „M-a întristat mult că s-au despărţit.”

Ca artist privat al lui Michael, David Nordahl a lucrat îndeaproape cu Michael la multe dintre proiectele sale vizionare, de la Heal The World la Lost Boys Productions (o companie care urma să producă filme), şi până la planurile de viitor pentru Neverland. Neverland a fost întotdeauna „în lucru” şi printre planurile lui Michael figura un parc acvatic. A fost trist să realizez câte lucruri şi-a dorit Michael să facă la Neverland şi care au rămas nerealizate. Judecând după schiţe, parcul acvatic ar fi fost un spectacol frumos şi grandios de cascade, piscine cu valuri şi alte delicii acvatice.

„Întotdeauna a încercat să-l facă un loc tot mai bun pentru copiii bolnavi care veneau aici”, a spus David, menţionând că planurile lui Michael includeau ecrane uriaşe care să difuzeze non-stop desene animate, pentru copiii bolnavi care nu puteau să doarmă. „Michael înţelegea să, pentru un copil bolnav, nu era uşor să adoramă seara şi voia ca ei să aibă desene animate la dicreţie pentru ca, atunci când se trezeau din cauza durerilor şi nu puteau să adoarmă, să aibă ceva la care să se uite. El se gândea mereu la aceşti copii şi era preocupat să le uşureze suferinţa.”

Nimic nu era făcut în pripă sau ieftin la Neverland. Chiar şi caii din carusel au fost creaţi în aşa fel încât să fie o experienţă unică pentru fiecare copil sau persoană care îi călărea. „Fiecare cal avea o poezie proprie inscripţionată pe el.”

În timp ce prezenta picturile, David a dezvăluit istoria fiecăreia. Tripticul original avea peste 12 picioare lăţime (aproximativ 3,66 metri).



David Nordahl - "The Triptych"


Michael nu a pozat, de fapt, decât pentru foarte puţine dintre tablouri. David l-a pictat după fotografii. Uneori însă era dificil să obţină fotografii bune, pentru că, aşa cum afirmă David, „Michael nu ieşea bine în poze, atunci când încerca să fie altcineva decât Michael.” Ca să obţină o fotografie bună, după care să poată lucra, era adeseori un chin pentru David.

Dar Michael a pozat, totuşi, pentru unele schiţe în cărbune, precum aceasta făcută de David după dansul Panterei Negre din Black Or White. Iar, atunci când Michael poza, era al naibii de greu să-l facă să stea nemişcat. „Vei observa că schiţele în cărbune sunt mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. Nu putea să stea locului nicio clipă; şi nu reuşeam să-i imortalizez picioarele. Partea de jos a schiţei, mai deschisă, e rezultatul încercărilor mele de a ţine pasul cu picioarele lui, în continuă mişcare, şi astfel ieşeau mereu neclare în desen.”



Schiţele în cărbune erau mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. „Nu putea să stea locului o clipă, aşa că picioarele lui ieşeau neclare în desen."


În timpul lucrului la „Michael”, Nordahl a trebuit să fotografieze pictura în diferite stadii. Atunci când fotografia pictura, acoperea figura lui Michael pentru ca, atunci când developa filmul la centurul foto, nimeni să nu-şi dea seama cine era subiectul picturii.

Lost Boys Production era compania în care a sperat să intre Evan Chandler. David a povestit că Evan a încercat să-l stoarcă de bani pe Michael atunci când a aflat că nu va face parte din Lost Boys Production.

Povestirile lui David arată că Michael a fost un prieten foarte loial, foarte amabil, modest şi respectuos, dar şi unul destul de solicitant, uneori. Lui Michael i-a plăcut pictura ‚Michael” atât de mult, încât a cărat-o după el peste tot prin lume. Chiar înainte de 9/11, tabloul fusese transportat din Paris către Los Angeles şi fusese avariat în timpul transportului, din cauza mânuirii neatente. Cea mai afectată a fost faţa lui Michael. El s-a supărat foarte tare, şi a vrut ca tabloul să fie reparat imediat. Doar că după 9/11, o plimbare cu avionul către Los Angeles nu era uşor de făcut. „Am stat ore în şir într-un aeroport pustiu.” – povesteşte David. Dar până la urmă a ajuns în LA şi tabloul a fost retuşat.

Faptul că Michael era un perfecţionist determina şi el, alteori, alte probleme. David a descris un incident care s-a petrecut după o şedinţă de înregistrări, la care Michael a fost acompaniat de Slash şi de alţi rockeri. „Ăia toţi erau nişte tipi obişnuiţi să intre în studio şi să înregistreze din prima, sau cel mult să faca o dublă. Michael a fost foarte nedumerit şi sincer rănit, când a văzut că acei tipi s-au enervat pentru că i-a rugat să înregistreze de mai multe ori. «Toţi oamenii ăştia sunt furioşi pe mine», mi-a spus.”

David mai are şi alte amintiri din prietenia de durată cu Michael. Îşi aminteşte simţul umorului neobişnuit, complet nebunesc, al lui Michael. Povesteşte că odată încerca să dea de el la telefon. Nu mai ştie care era motivul, dar era ceva foarte urgent. Şi, ori de câte ori suna, dădea de o femeie cu un accent foarte strident şi enervant de Brooklyn, care refuza să-l cheme pe Michael la telefon. Până la urmă, a reuşit să dea de Michael şi i-a povestit: „Aş fi vorbit cu tine mult mai devreme, dar am fost ţinut în loc de femeia asta îngrozitor de enervantă, care vorbea aşa (i-am imitat vocea nazală, iritantă, care semăna cu cea a lui Fran Drescher din „Dădaca”). Michael a început să chicotească şi atunci mi-am dat seama că mă pcălise. «Michael, tu erai?» «Tu ce crezi?» a răspuns el, cu vocea acelei femei.”

David are de asemenea amintiri minunate legate de relaţia lui Michael cu copiii săi, la care a fost martor direct. Unul dintre portretele pe care le-a făcut David pentru Michael a fost acela al lui Prince, „The Boy King”, care il înfăţişează adormit pe un tron.



"Prince, The Boy King." Dacă priviţi cu atenţie, veţi observa imaginea lui Michael pe marginile aurii ale tronului


„Dar de ce nu sunt şi portrete ale lui Paris ori Blanket?”

„Urma să le facem, dar Michael a dorit să aşteptăm până mai creşteau puţin.” Din păcate, nu a mai apucat să facă asta.

David a povestit o istorie amuzantă pe care o mai citisem undeva, despre cum el cu Michael şi copiii s-au strecurat într-un cinema din Santa Fe (New Mexico), ca să vadă filmul „The Day After Tomorrow”. „Era un mall tipic, agloimerat, iar sala de cinema era plină. Eu am luat copiii să cumpărăm popcorn. Michael a aşteptat până când s-au stins luminile, apoi s-a strecurat înăuntru printr-o uşă laterală. Purta nişte panataloni roşii, lejeri, de mătase, ca de pijama”, a râs David, spunând că nici acum nu-i vine să creada că nu l-a observat nimeni pe Michael, mai ales în ţinuta aia.

David a fost acolo atunci când Michael a venit la el, fericit, pentru că Blanket tocmai rostise prima lui propoziţie. Exuberant, ca un tată mândru ce era, i-a spus lui David: „Blanket tocmai a rostit prima lui propoziţie!” „Ce a spus?” „A spus: unde e Dave?”

David îşi mai aminteşte că prietenul său Michael niciodată nu s-a plâns de vitiligo, boala de piele cu care a fost nevoit să se confrunte. Am discutat despre asta, cumva pentru că eram curios după ce citisem în USA Today interviul dat de Nordahl, în care spunea că vitiligo era deja foarte avansat, atunci când l-a cunoscut pe Michael, în 1988.

David descrisese în interviu că, la vremea aceea, în 1988, Michael avea pete pe faţă şi că efectele bolii erau dureros de vizibile pe corpul său. Eram interesat să aflu mai multe despre asta fiindcă, pentru toată lumea, Michael Jackson arăta încă relativ normal in 1988. Sigur, pielea lui devenea mai albă, dar încă nu era evident că se petrecea ceva drastic cu el.

„Aşadar, spui că, încă din 1988, el avea pete albe pe o suprafaţă mare din corp, inclusiv pe faţă?”

„Oh, da. Da. Când l-am întâlnit, era alb deja pe partea dreaptă a gâtului, pe mâna dreaptă şi, din câte am putut sa văd, se întindeau în sus, pe braţ. Nu aveam cum să văd totul, pentru că Michael purta mereu cămăşi largi şi cu mâneci lungi.” Acestea erau cunoscutele cămăşi cu mâneci lungi (în general roşii, uneori albastre) pe care Michael începuse să le poarte spre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi care i-au fost utile, ca să-şi ascundă boala. „Desigur, pe măsură ce boala avansa şi petele albe se intindeau, a trebuit sa le acopere cu fard din ce în ce mai deschis la culoare” – a spus David.

Am discutat despre vitiligo şi despre felul în care această boală distruge pigmentul din piele. I-am spus că şi Oprah Winfrey a afirmat că tegumentul lui Michael părea translucid şi că îi puteai vedea venele. David a fost de acord cu Oprah. „Chiar aşa era.”

Niciodată nu s-a pus problema ca Michael să-şi dorească să devină alb. „Oamenii albi au pigment. Uită-te la pielea ta, uită-te la a mea. Şi acum... priveşte coala asta de hârtie... imaginează-ţi pe cineva care are pielea la fel de albă ca hârtia asta. Michael a considerat mereu că e foarte urât.” I-am răspuns că nu pot să cred asta, că nu-mi pot imagina de ce ar fi crezut aşa. „Era frumos”, am spus.

„Dar el nu s-a văzut niciodată aşa. Credea că era extrem de urât. Şi-a dorit toată viaţa să arate aşa cum îşi imagina el că arată oamenii normali. Ai putea crede că o boală ca vitiligo ar distruge complet o stimă de sine fragilă. Dar cu Michael nu s-a întâmplat asa. Niciodată, nici măcar o dată, nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu a întrebat: de ce eu?”

David a evitat media ani de zile, „pentru că ei nu voiau să vorbească decât despre lucruri negative, iar eu nu ştiam absolut nimic rău despre Michael.” S-a decis să curme chinul reporterilor numai în speranţa că va putea aduce lumină asupra imaginii lui Michael, care continuă să fie murdărită de media şi după 25 iunie 2009. „Eu l-am considerat întotdeauna un om normal. E cel mai serios şi mai respectuos om pe care l-am cunoscut vreodată. În 20 de ani, niciodată nu l-am auzit să ridice tonul.”
Impresia cu care am rămas după această conversaţie cu David Nordahl, a fost aceea că Michael a fost un om care şi-a purtat crucea în linişte, cu demnitate, graţie şi tărie morală. Nu s-a văitat şi nu şi-a plâns de milă. A continuat să muncească, să creeze, să se bucure de viaţă şi să lupte pentru a-şi împlini viziunea de a face lumea un loc mai bun. Poate că, în sfârşit, am înţeles de ce Michael nu a ales să devină un purtător de cuvânt pentru boala lui (aşa cum fac toate vedetele care suferă de ceva). Michael avea un plan mult mai mare şi o viziune mult mai amplă legate de ceea ce spera el să facă cu propria viaţă şi cu podiumul care i-a fost oferit.

Vitiligo a fost doar un ţânţar enervant pe care Michael a decis să nu-l lase să-i stea în cale. De aceea am adăugat în titlul acestui articol, cuvântul „supravieţuitor”. Pentru că vorbele lui David au conturat exact această imagine.

Timp de 20 de ani, David l-a văzut pe prietenul lui luptându-se cu ravagiile acestei boli, laolaltă cu toate neînţelegerile şi ridiculizările care le-au acompaniat. Dar, aşa cum afirmă David: „El a ştiut întotdeauna cine era, a ştiut că era negru.”


Se pare că restul lumii avea nevoie să i se reamintească asta, tot timpul. Nu Michael.


...