Imitaţii, epigoni, pastişe şi kitch

...


Unii îi spun adoraţie, alţii admiraţie... eu îi spun imitaţie ratată. Dintotdeauna, impotenţa artistică (sau de orice alt fel) care nu-şi acceptă anonimatul, recurge la pastişarea unor maeştri (pastişă = imitaţie fără valoare). Unii reproduc stilul pictorilor renumiţi, alţii îşi aleg ca modele scriitori, alţii imită actori. În epoca entertainment-ului, însă, ţinta imitatorilor a devenit universal stabilită: marile staruri. Avem o armată de Elvişi burtoşi, cu perciuni imenşi; avem o gloată de gay care, prin cluburile de profil, le imită pe Cher, Tina Turner ori Marilyn Monroe... Şi, evident, avem o turmă crescândă de imitatori ai lui Michael Jackson. Dar, dacă imitatorii lui Elvis au bunul-simţ să cânte live, dacă cei ai lui Marilyn Monroe, chiar dacă fac playback, au bunul-simţ să fie amuzanţi – ei bine, imitatorii lui Michael Jackson nici nu cântă live, nici nu sunt amuzanţi. Lumea entertainment-ului funcţionează după nişte reguli bine stabilite şi, dacă vrei să-ţi faci carieră din a-i imita pe alţii, e musai să îndeplineşti cel puţin una dintre cele două condiţii esenţiale: să imiţi total ori să distrezi. Când nu eşti capabil să faci nici una nici alta, ceea ce produci tu pe scenă se numeşte kitsch (kitsch = copie inferioară, lipsită de bun-gust, a unui stil sau a unei valori recunoscute). În cazul acesta, imitarea nu e decât o maimuţăreală ieftină iar aşa-zisul “artist” nu e decât un epigon amărât (epigon = succesor al unor predecesori iluștri – scriitori sau artiști – care imită fără spirit creator ideile și metodele acestora). Dacă există totuşi destui oameni care sunt în stare să plătească pentru a te vedea maimuţărindu-te, asta se datorează prostului-gust şi non-valorii promovate agresiv, care au zăpăcit publicul şi i-au tulburat capacitatea de a discerne între artă şi kitsch. Din cauza asta nu ne ducem la spectacolele artiştilor adevăraţi, dar ne îngrămădim să vedem “impersonatori”. Din cauza asta ne îmbrăcăm cu gioarse turceşti sau chinezeşti, care au etichete “de firmă”. Şi tot din cauza asta purtăm, alăturate, bijuterii din metale preţioase şi gablonţuri – pe principiul “mulţi văd, puţini cunosc” – o subestimare flagrantă a celorlalţi, caracteristică zilelor noastre. Am văzut, nu demult, o rablă de Dacie din anii ’80, care arăta de parcă fusese vopsită cu pensula (ceva îngrozitor), dar avea postată pe capotă, semeaţă, o emblemă de BMW. Ceva mai penibil de atât nu-mi pot imagina. Dar, evident, unora li se pare că eticheta e totul.

Lui Michael Jackson nu-i plăceau imitatorii, aşa cum niciunui geniu nu-i plac ciumpalacii care încearcă să ciugulească din gloria lui, reciclându-i creaţiile. Fanii care au impresia că Michael Jackson îi admira sau respecta pe imitatori, fac nişte confuzii grave. E adevărat că era încântat atunci când un artist sau altul îi “fura” paşii de dans. Emanuel Lewis, Wade Robson, Chris Tucker (în “Rush Hour”), chiar sora lui, Janet – ca să enumăr doar a mia parte dintre ei – au învăţat paşii de dans ai lui Michael şi nu e nicio problemă în asta. Observ foarte des, în videoclipuri, secvenţe din coregrafiile lui Michael. Dar, de la asta şi până la a te îmbrăca la fel ca Michael, a-i imita toată coregrafia şi încă pe propriile sale cântece, e o distanţă ca de la curcubeu la balta de mâzgă. Atunci când înveţi paşii de dans ai lui Michael, se cheamă că îl consideri un mentor, iar tu eşti ucenic. Atunci când încerci să-i clonezi personalitatea, se cheamă că vrei să-i furi identitatea, iar tu eşti un impostor. Ca sa nu mai spun că toţi imitatorii lui Michael, fără excepţie, arată atât de penibil, încât însăşi existenţa lor este o jignire imensă şi un afront de neiertat pentru cel care este Regele Pop (şi pentru oricine ar fi fost în locul lui). Iar unii dintre ei au şi tupeul incredibil de a se autodeclara “singurul impersonator oficial”. Nu există impersonator oficial – în orice caz, nu există unul pe care să-l fi acceptat Michael (şi părerea mea de nepriceput este că “oficial” presupune acordul persoanei în cauză). O altă confuzie pe care o fac mulţi fani este cea între “dublură” şi “imitator”. Evident, Michael Jackson (la fel ca mulţi alţi artişti) a folosit dubluri. Dar aceste dubluri sunt nişte profesionişti antrenaţi într-un domeniu special şi care se numesc cascadori. A confunda ceea ce face un cascador cu ceea ce fac imitatorii e curată blasfemie.

Dar, destul cu vorbăria, să trecem la ceva concret. Ralph Cowan este un artist plastic renumit. A făcut portretele unor personalităţi precum Elvis Presley, Elizabeth Taylor, Frank Sinatra, Prinţesa Grace (Kelly), sultanul din Brunei etc. Printre numele care alcătuiesc lista sa de portrete, este unul care se ridică deasupra tuturor: Michael Jackson. În 1993, a început să lucreze, pentru Michael, tabloul prezentat mai jos.

Ralph Cowan îşi aminteşte că Michael Jackson era foarte timid şi era grozav să lucrezi cu el: Era pur şi simplu minunat şi mă emoţiona foarte mult când îmi auzeam numele rostit de aşa o voce faimoasă ca a lui.

De ce, pictându-l pe Michael Jackson, a fost ca şi cum ar fi lucrat pentru un rege: El trăia în această lume fantastică şi, dacă nu-i plăcea ceva, te simţeai de parcă ar fi avut puterea să te decapiteze. Dar felul lui de a face asta era să nu te mai cheme a doua oară. Şi la un moment dat, pe parcurs, el a încetat să mă mai caute – şi atunci mi-am dat seama că am fost “decapitat”.

Despre cum a fost la Neverland: L-am întrebat cum compune muzica şi m-a dus la copacul acela în care şi-a scris multe dintre cântece. M-am plimbat cu trenuleţul şi i-am îndrăgit pe totţi copiii de acolo. Copilul din mine putea să se integreze cu totul în jocurile de la Neverland... şi am gemeni, aşa că ador să mă aflu printre copii.

Ceea ce l-a frapat cel mai mult la Michael Jackson: Arăta grozav de bine. Era mai deschis la piele, dar nu era un alb pur. Îşi modificase nasul, dar era un nas minunat.

Iniţial, Cowan pictase doi câini ciobăneşti germani, în colţul din stânga jos al tabloului. Dar nu era ceea ce dorea Michael: M-a căutat şi cu vocea lui cea mai suavă, mi-a spus: “Nu-mi plac câinii, îmi plac maimuţele. Ai putea să-mi pictezi o maimuţă?” El nu dădea un ordin. Doar te ruga, atât de frumos, încât nu puteai să-l refuzi.





Iată explicaţiile lui Ralph Cowan în legătură cu simbolurile care apar în acest tablou:

1. Textul: “Sunt o creatură multidimensională care trece prin experienţa pământeană ca să învete cu încetul consecinţele gândirii. Am învăţat să meditez la timp şi am citit diferite cărţi spirituale.”

2. Armura în care e îmbrăcat: Michael era foarte, foarte sensibil şi se supăra atunci când oamenii spuneau lucruri rele despre el. Dacă purta armură, se simţea protejat.

3. Capa roşie: Semnifică regalitatea. El era un rege: Regele Pop.

4. Maimuţele: L-am pictat pe Bubbles, dar nu a fost planificat aşa de la început. În portretul original am avut doi câini, dar Michael mi-a spus că nu-i plac câinii.

5. Urna de argint: Reprezintă toate premiile pe care le-a primit.

6. Papagalul: Simbolizează turma celor mulţi care îi imită vocea si mişcările.

7. Fetiţa chineză: El vedea copiii ca pe îngeri, până când creşteau mari, apoi nu-i mai plăcea să stea în preajma lor, pentru că deveneau vanitoşi.*

8. Naveta spaţială: Atunci când cânta şi dansa pe scenă, se simţea ca şi cum intra într-o altă dimensiune.

9. Iisus: Michael era un Martor al lui Iehova, dar îi plăcea să vorbească despre Hristos şi despre cât de generos a fost Iisus cu el.

10. Femeia în rochie albă: Mi-a spus că o vedea ca pe o persoană care avea grijă de ceva magic, care urma să se întâmple. Michael îşi dorea să aibă copii, aşa că am pictat o bonă care arată ca un înger.


*În original: He saw children as angels until they grew up, and he didn’t want to be around them (then) because they had egos. Ca explicaţie suplimentară legată de ego, şi ca să nu se înţeleagă greşit: Lui Michael îi plăceau mult simplitatea şi umilinţa. A fi umil înseamnă a înţelege, a iubi, a te dărui, a face sacrificii…a fi umil înseamnă a fi măreţ, rar şi de calitate. A fi simplu înseamnă să te bucuri de existenţă în orice clipă, să fii lipsit de ego. Ego-ul este falsă personalitate. Unde există ego, nu există nici un mister, pentru că orgoliul, prin prostia sa, tinde să se scoată repede în evidenţă. Un proverb indian spune: "Paiele vin repede la suprafaţă în timp ce pietrele preţioase se lasă imediat la fund."


...