Despre curiozitatea inteligentă sau inteligenţa curiozităţii

...


Cunosc doi tineri, foarte straight, care îl iubesc pe Michael Jackson şi care ştiu despre el mult mai multe de cât mine. Mă refer la datele biografice şi profesionale; aspectele legate de personalitate, caracter, atitudine, nu cred că s-au gândit să le disece, dar sunt convins că le-au intuit şi că asta i-a făcut să-l îndrăgească. De câte ori vorbesc cu ei, nu discutăm decât despre Michael şi, strălucirea din ochii lor, entuziasmul şi admiraţia pe care le emană, mă inspiră. Unul dintre ei chiar ştie să danseze ca Michael, celălalt are o colecţie de înregistrări cu el, pe care mi-a imprumutat-o şi care mi-a folosit pentru scrierea cărţii mele-tribut.

Cunosc un bărbat în toată firea, la fel de straight, care are 50 de ani, care e fan Michael Jackson de când se ştie, care are o colecţie cu tot ce a putut strânge despre el (reviste, CD-uri, DVD-uri, cărţi) şi la care ţine ca la ochii din cap. Nici pe copiii lui, care la rândul lor sunt oameni în toată firea, nu-i lasă să se atingă de colecţie, fară să-l întrebe. Când m-am întâlnit cu el, imediat după aflarea veştii că Regele nu mai e, avea lacrimi în ochi. Nu mi s-a părut nimic anormal în asta, pentru că, aşa cum bine spune Holograf într-un frumos cântec: „Şi băieţii plâng câteodată, nu-i aşa?”

Eu nu sunt un colecţionar, singura dată când am încercat să fac asta, a fost cu timbre, pe la vârsta de 12 ani, dar nu m-a ţinut mult. Am o bibliotecă bogată, dar nu cred că asta se poate numi colecţie. Nu am avut niciodată obsesii sau hobby-uri care să-mi acapareze mintea şi timpul, dar asta nu înseamnă că sunt un superficial ori că îi judec pe cei care sunt altfel decât mine. Mă feresc să judec în general, dar mai ales mă feresc să judec ceea ce nu cunosc sau nu înţeleg.

Noi, oamenii, avem mai multe defecte, indiferent de gen (adică de sex). Şi bărbaţii şi femeile bârfesc la fel. Şi bărbaţii şi femeile sunt la fel de egoişti, de superficiali, de ahtiaţi după satisfacţii meschine. Şi bărbaţii şi femeile consideră că nu poate exista prietenie sinceră, fără implicaţii sexuale, între două persoane de gen diferit; ori iubire, tot fără implicatii sexuale, între două persoane de acelaşi gen. Dacă o femeie bea o cafea în oraş cu un coleg de serviciu, înseamnă că între ei „e ceva”. Dacă un bărbat rămâne peste noapte să vadă meciul la un prieten, înseamnă că amândoi sunt gay. Dacă Michael Jackson, în loc să-şi etaleze cuceririle şi să facă pe Gigi-duru’, ne-a arătat sensibilitate, frumuseţe interioară şi dragoste faţă de omenire, au apărut îndoieli privind sexualitatea lui. Acel îndemn din Biblie: „Iubeşte-ţi aproapele!” şi-a pierdut de multă vreme sensul. Acum iubirea se confundă cu sexul, la fel de bine cum bărbăţia a ajuns să se măsoare după dimensiunile contului din bancă, iar feminitatea după kilogramele de silicon. Şi constat cu tristeţe că, deşi ne lăudăm că l-am înţeles pe Michael Jackson, că i-am priceput mesajul, în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Mulţi dintre noi nu am învăţat nimic, nici din munca lui, nici din viaţa lui, nici măcar din moartea lui.

Există destui bărbaţi pe lumea asta care ştiu ce vor / ce aşteaptă femeile de la ei, la fel de bine cum există destule femei care cunosc mintea bărbaţilor şi ştiu cum să-i abordeze. Astfel de oameni sunt printre noi şi sunt speciali, pentru că i-a interesat să vadă dincolo de aparenţe. Astfel de oameni au căsnicii reuşite, care rezistă zeci de ani şi pe care, poate, mulţi dintre noi le admirăm, uneori le invidiem, dar prea puţini încercăm să le aflăm „reţeta”. Pentru că, aşa cum am mai spus, suntem egoişti. Ne punem mereu problemele: „ce vreau eu?’ ce-mi trebuie mie?; ce mă face fericit?” şi veşnic aşteptăm de la celălalt să găsească răspunsurile la aceste întrebări şi să le execute. Dar nu ne întrebăm, nicio clipă, ce vrea celălalt, ce-i trebuie lui sau ce l-ar face fericit. Şi iarăşi constat, cu la fel de multă tristeţe, ca deşi ne lăudăm ca am înţeles mesajele lui Michael din „On The Line” şi „Man In The Mirror”, în realitate n-am priceput nimic şi, de fapt, nici măcar nu ne-am străduit să pricepem. Pentru că asta ar presupune un efort intelectual şi un altruism de care nu suntem capabili. Iar dacă cineva arată că a înţeles mesajul lui Michael şi încearcă să-l aplice, e categorisit drept ciudat ori gay. Şi, până la urmă, de ce aţi crede că un gay e capabil să înţeleagă femeile? Vă garantez că nici vorbă de aşa ceva. La fel, vă garantez că 90% dintre femei nu înţeleg femeile, iar acelaşi procent e valabil şi în cazul bărbaţilor. Din cauza asta lumea noastră e aşa cum e. Din cauza asta copiii noştri sunt dezorientaţi din punct de vedere psihologic şi orbecăie pe drumuri greşite, când calea cea bună e chiar sub nasul lor.

Ne interesează mult prea puţin să descifrăm ce se ascunde în spatele unor cuvinte scrise iar, când o facem, căutăm cu totul altceva decât ar trebui. Exemplu: când am menţionat la postarea „Blood On The Dance Floor”, comentariul acelei fete de pe youtube şi am afirmat că s-ar putea să nu fie departe de adevăr, m-am referit la asocierea simbolică dintre cuţit şi organul sexual masculin (asociere frecvent folosită în psihiatrie şi psihologie); nicidecum la „dimensiunile” lui Michael, pe care nu le cunosc şi nici nu mă interesează. Pentru mine, „his” se referea la personajul din videoclip, în nici un caz la Michael. Pe de altă parte, nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, ştiind că lui îi plăcea să interpreteze diferite roluri şi că adora jocurile de cuvinte. Pentru a scrie acel articol, am urmărit videoclipul cu atenţie de mai multe ori, cu textul cântecului în faţă, încercând să decriptez mesajul. Pentru că şi mie îmi plac jocurile de cuvinte. Este foarte greu să-l traduci pe Michael, fiindcă la el nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. Totul are un mesaj subliminal, totul e gândit până în cele mai mici amănunte. Pentru că acesta e apanajul geniului. Geniul… are o personalitate extrem de complexă, greu de perceput şi încă mai greu de înţeles. Eu asta am încercat, să-l înţeleg, iar concluziile vi le-am împărtăşit vouă, în speranţa că de aici se vor naşte discuţii, poate nu filosofice, dar măcar nişte discuţii legate de subiect; poate chiar în contradictoriu, dar în orice caz constructive, şi din care cu toţii să învăţăm câte ceva. M-a fascinat geniul lui Michael Jackson, la fel de mult cum m-a fascinat geniul lui Mihai Eminescu, al lui Freud sau al lui Gaudi. Sunt singurii oameni din lumea asta pentru care voi muri neîmpăcat cu gândul că nu i-am cunoscut personal. De ce geniul are sex masculin, nu ştiu. De ce marii compozitori, cântăreţi, scriitori, pictori, arhitecţi, filosofi… sunt bărbaţi, iarăşi nu ştiu. De ce întotdeauna cei care revoluţionează un domeniu sunt bărbaţi, nici nu mă mai întreb. Dar mă întreb: oare şi pe ei i-a bănuit cineva, vreodată, că ar fi gay sau femei ascunse sub nume de bărbaţi? Nu sunt misogin, sau cel puţin încerc să nu fiu; cred în egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi cred că femeia poate excela fără probleme în domenii „masculine”. Dar asta este realitatea: geniile pe care le ştiu eu, toţi sunt bărbaţi. Şi dacă stau să mă gândesc, aveau şi sensibilitate şi un simţ estetic ieşite din comun, şi sunt convins că asta nu i-a făcut mai puţin bărbaţi. Să nu confundăm geniul cu talentul. Talentul nu e suficient pentru a fi considerat geniu, mai e nevoie de încă ceva. Mai e nevoie să ştii să vezi lucruri pe care toţi ceilalţi nu le văd. Mai e nevoie să inventezi lucruri la care ceilalţi nu s-au gândit. Să creezi lucruri pe care nimeni n-a fost în stare să le creeze, până la tine. Michael a făcut asta. Şi Eminescu, şi Gaudi. Şi Freud. Şi încă alţii.

Mi-aş fi dorit să văd că sunt răstălmăcite cuvintele lui Michael, şi nu ale mele. Dar, nu ştiu de ce, am senzaţia ca am deschis uşile casei pentru a primi nişte musafiri care, în loc să se rezume la a sta de vorbă în jurul mesei, s-au apucat sa-mi scotocească prin sertare. Nu mă supără asta foarte tare, dar nici nu mă încântă. M-am trezit chestionat, pe mail ori pe messenger, ca la poliţie: vârsta, starea civilă, numărul la pantofi… Aş fi vrut să particip la discuţii elegante despre Michael, despre politică, despre NWO. Aş fi vrut să fiu întrebat mai mult despre ce cred eu că a vrut Michael să spună aici sau dincolo, decât despre ce meserie am eu sau ce maşină conduc. Dar probabil că am prea multe pretenţii. Va cer scuze pentru că, fiind pretenţios cu mine însumi, aveam aceleaşi aşteptări şi din partea voastră. Nu mă refer aici decât la unii dintre voi. Vă cer scuze, încă o dată. Eu am bilete la „This Is It” pentru astăzi. Ne întâlnim după ce văd filmul, ca să-l discutăm. Sper.


...